The art of loneliness


Niciodata nu am scris mai bine ca atunci cand nu ma interesa ce scriu, ca atunci cand nu ma interesa sa urmez nici o norma sociala, ca atunci cand mi se rupea de tot. O schimbare pret de cateva luni din a fi outgoing la a fi inchisa in sine si a lasa sa iasa din cand in cand ca o zvacnire, o rascoala de sentiment spre exterior; sentimente care in sine nu neaparat sunt pozitive si estetice, dar iesind intr-o forma plina de forma, o multitudine haotica de cuvinte care surprinzator au structura gramaticala si coerenta, desi devine oarecum greu de inteles, iar interpretarea isi creaza propriile-i aripi, adica fiecare intelege ce vrea. 

Sa fie asta definitia artei? Ceva unic ce declanseaza ca fiecare observator sa inteleaga ce-l duce capul, sa fie liber. 

Cea mai buna varianta a ceea ce facem ne iese cel mai bine cand nu ne vede nimeni, nu ne citeste nimeni, nu ne asculta nimeni. Sau poate sa fie o parere subiectiva, pentru ca rusinea ne intra doar cand performam in fata unui spectator, atunci nu ne mai vedem sinceritatea cu care facem un lucru, ci ne analizam prin ochiul, auzul si analiza critica a spectatorului. 

Cateodata urasc competitia, desi stiu ca scoate ce e mai bun din noi; nu inainte de a te arunca la pamant si de a trezi la realitatea altora; de ce a altora? Pentru ca in lumea ta deja erai cea mai buna varianta a ta, acum vrei sa fii si in lumea lor...

Ai vreodata impresia ca toata lumea e un grup si ca tu esti outsiderul? Ca parca toti stiu ceva si tie nu vor sa iti zica? Si eu. 

Fragmentos de "El temor de un hombre sabio", Patrick Rothfuss


“Si es algo que sabe todo el mundo, no puedo permitirme el lujo de preguntarlo —dijo el posadero frunciendo el entrecejo”

“¡Y luego te preguntas por qué la gente habla de ti!
—No me pregunto por qué hablan —dije—. Me pregunto qué dicen.”

“Amamos lo que amamos. La razón no entra en juego. En muchos aspectos, el amor más insensato es el amor más verdadero. Cualquiera puede amar algo por algún motivo. Eso es tan fácil como meterse un penique en el bolsillo. Pero amar algo a pesar de algo es otra cosa. Conocer los defectos y amarlos también. Eso es inusual, puro y perfecto.”

“Una cosa son las opiniones contrarias, y otra, los hechos contrarios”

“Cuando alguien te cuenta un trozo de su vida, te está haciendo un regalo, y no dándote lo que te debe.”

“Recuerda que todo hombre sabio teme tres cosas: la tormenta en el mar, la noche sin luna y la ira de un hombre amable.”

“Tienes que decidir por ti misma lo que quieres hacer. ¿Quieres volver a casa? Eso tiene un precio. ¿Quieres controlar tu vida? Eso también tiene su precio. ¿Quieres la libertad de decir no? Otro precio. Todo tiene siempre su precio.”

“Las preguntas que no podemos contestar son las que más nos enseñan. Nos enseñan a pensar. Si le das a alguien una respuesta, lo único que obtiene es cierta información. Pero si le das una pregunta, él buscará sus propias respuestas.”

“Si quieres saber quién eres, camina hasta que no haya nadie que sepa tu nombre. Viajar nos pone en nuestro sitio, nos enseña más que ningún maestro, es amargo como una medicina, cruel como un espejo. Un largo tramo de camino te enseñará más sobre ti mismo que cien años de silenciosa introspección.”

“Pero a veces, la mejor ayuda para una persona es que ayude a otra.”

Fragmentos de "El nombre del viento", Patrick Rothfuss


La diferencia consiste en decirle algo a una persona y decir algo sobre una persona. Lo primero puede ser una grosería, pero lo segundo es, siempre, un chisme

Cuando somos niños, casi nunca pensamos en el futuro. Esa inocencia nos deja libres para disfrutar como pocos adultos pueden hacerlo. El día que empezamos a preocuparnos por el futuro es el día que dejamos atrás nuestra infancia. 

Cada lugar tiene sus pequeñas supersticiones, y todo el mundo se ríe de lo que piensa la gente que vive al otro lado del río.

Recuerda esto, hijo mío, aunque olvides todo lo demás: un poeta es un músico que no sabe cantar. Las palabras tienen que encontrar la mente de un hombre si pretenden llegar a su corazón, y la mente de algunos hombres es lamentablemente pequeña. La música llega al corazón por pequeña o acérrima que sea la mente de quien la escucha.

Eres inteligente, eso ya lo sabemos. Pero a veces eres irreflexivo. Una persona inteligente e irreflexiva es una de las cosas más aterradoras que existen.

Mis padres bailaron juntos; mi madre con la cabeza apoyada en el pecho de mi padre. Ambos tenían los ojos cerrados y parecían perfectamente satisfechos. Si encuentras a una persona así, alguien a quien puedas abrazar y con la que puedas cerrar los ojos a todo lo demás, puedes considerarte muy afortunado. Aunque solo dure un minuto, o un día. 

Quizá la mayor facultad que posee nuestra mente sea la capacidad de sobrellevar el dolor. El pensamiento clásico nos enseña las cuatro puertas de la mente, por las que cada uno pasa según sus necesidades. La primera es la puerta del sueño. El sueño nos ofrece un refugio del mundo y de todo su dolor. El sueño marca el paso del tiempo y nos proporciona distancia de las cosas que nos han hecho daño. Cuando una persona resulta herida, suele perder el conocimiento. Y cuando alguien recibe una noticia traumática, suele desvanecerse o desmayarse. Así es como la mente se protege del dolor: pasando por la primera puerta. La segunda es la puerta del olvido. Algunas heridas son demasiado profundas para curarse, o para curarse deprisa. Además, muchos recuerdos son dolorosos, y no hay curación posible. El dicho de que «el tiempo todo lo cura» es falso. El tiempo cura la mayoría de las heridas. El resto están escondidas detrás de esa puerta. La tercera es la puerta de la locura. A veces, la mente recibe un golpe tan brutal que se esconde en la demencia. Puede parecer que eso no sea beneficioso, pero lo es. A veces, la realidad es solo dolor, y para huir de ese dolor, la mente tiene que abandonar la realidad. La última puerta es la de la muerte. El último recurso. Después de morir, nada puede hacernos daño, o eso nos han enseñado.

Que todas sus historias sean alegres, y que todos sus caminos sean cortos y llanos. 

Era un hombre sabio. Sabía que el sufrimiento puede afectar gravemente al corazón, y que las pasiones conducen a hombres buenos al delirio.

Generalmente el miedo proviene de la ignorancia. Una vez que supe cuál era el problema, este pasó a ser solo un problema y no algo que temer. 

Quería cogerle una mano. Quería acariciarle la mejilla con las yemas de los dedos. Quería decirle que era la primera mujer hermosa que veía desde hacía años. Que verla bostezar tapándose la boca con el dorso de la mano bastaba para que se me cortara la respiración. Que a veces no captaba el sentido de sus palabras porque me perdía en las dulces ondulaciones de su voz. Quería decirle que si ella estuviera conmigo, nunca volvería a pasarme nada malo. 

In fiecare seara cand...

       


Cred ca sunt putine senzatii mai placute decat sentimentul de pace pe care il simti cand stii ca esti iubit, atat de familie si de prietenii care te bucura cu sinceritatea prieteniei lor cat si de el -dragul de el-. 

Iti faci un bilant asa succint si te vezi sanatos, comod si desi simti ca e prea matur sa o spui cu voce tare, esti la zi cu toate platile, nu esti dator nimanui, nici macar bancii. Asa, dupa o zi cu bune si grele te indrepti spre casa in masina privind luminile orasului si ascultand un radio nevinovat care nu afecteaza deloc starea de spirit, dar iti tine de urat. Iar asta inseamna sa fii in pace si liniste, asta inseamna sa fii fericit. 

Dupa ca ai gasit ce ai cautat, nu te grabi sa treci la urmatorul pas. Bucura-te, pentru asta ai insitat si ai muncit atata. 

Despre viata si nu numai

Geniul mortii... Una din temele abordate acum ceva ani. Dupa parera unora, orice scriitor ce se respecta trebuie sa ajunga sa isi rosteasca o parere despre tema asta atat de veche si totusi atat de nerezolvata. 

                  


Mai am o luna, cam asa, pana cand ajung la primul meu sfert de secol. Mai in gluma, mai in serios, pe zi ce trece simt ca sunt mai aproape de momentul asta culminant. Nu sunt nici bolnava si nici nu am vreun presentiment, doar sunt constienta ca: mai tanara n-o sa fiu.

Cand iti descoperi primul fir de par alb te amuzi, cand deja nu mai poti sa iti smulgi toate firele albe de par iti dai seama ca de acum incolo ori devi dependent de vopseaua noastra cea de toate zilele ori te impaci cu ideea ca ce a trecut nu mai poate fi, si ce e alb nu se mai face negru de la sine. Apoi iti scoti primul dinte in locul caruia altul nu o sa mai creasca, si te vezi in situatia sa economisesti intre-500-800-1000€ ca sa inlocuiesti ceea ce inainte nu te-a costat nimic sa il ai acolo pana la 20 si ceva de ani. 

Apoi te doare spatele, asa, incet incet si din cand in cand. Iti faci analize si nu ai nimic pe ce sa dai vina, poate asa firav pe o lipsa de miscare mai consecventa. Mai ai si cate o durere de cap usoara, si te cam uiti la copii cum fug in toate partile, iti aduci aminte ca si tu fugeai cat era ulita de lunga si nu te opreai sa iti tragi sufletul. Iti trece totusi prin minte ca mai ai vreo doua masele de minte care nu ti-au iesit de tot... Dar semnele primelor raze de imbatranire se pare ca n-or sa le astepte sa creasca complet. 

Spune-i unei persoane de 45 de ani ca la 25 simti ca imbatranesti si o sa rada de tine. Si totusi, poate nu te sperie cum trec anii intre 30 si 40 de ani asa cum te sperie anii ce trec de la 23 de ani pana cand treci inspaimantatorul prag de 30!

Mai auzi cate un studiu de varsta care iti zice ca daca nu ai copii inainte de 30 de ani ar trebui sa te grabesti, pentru ca pretentiosul ceas biologic nu te asteapta sa iti termini cariera, sa ai un loc de munca stabil si sa iti permiti sa ii spui sefului ca e cazul sa iti caute un inlocuitor care sa iti faca munca la fel de bine, dar nu atat de bine incat sa ramana in locul tau.

De maritat nu mai vorbesc, dar bine ca eu am scapat de povara intrebarii: Da' tu cand te mariti? Nu ca m-as fi maritat, dar Spania nu e Romania, iar stresurile cotidiene si preocuparile sociale nu imping asa de pronuntat tinerii inspre casatorie. 

Si totusi, imbatranesc, si imposibil sa nu asociezi ideea de imbatranire cu ideea de stingere, si, in cele din urma cu ideea de moarte. Cauza? Poate e un semn negru de pe spate ce il expui prea mult de soare, si cum oricum ai pistrui nu ti-ai dat seama ca a aparut; poate sa fie un sens giratoriu in care ai intrat cu viteza prea mare, poate sa fie durerea aia de spate care iti zici ca e de la oboseala... Vorba aia: de ceva tot trebuie sa moara omul, mai depinde doar care e verdictul final, nimeni nu moare de batranete si doar atat. 

Cred totusi ca de infarct nu o sa mor niciodata, nu prea am obiceiul sa ma impresionez nici cu vesti bune nici cu cele rele; poate am invatat ca viata e doar atat de dramatica pe cat ti-o lasi sa fie, sau poate am citit suficient si, de ce nu, am vazut destule seriale.

     


Acum vreo cativa ani, daca ma intrebai ce vroiam sa indeplinesc in viata inainte sa mor ti-as fi raspuns cu vreo fraza crestina personalizata si adaptata. Dar acum nu, acum nu mai consider ca am o menire si numai una, mai mult, cred ca nu mai am nici o menire. Ca o musca ce s-a nascut ieri doar ca sa traiasca 3 zile. Scopul vietii? Depinde. De ce? Pai de cultura, de ce ai lasat ca altii sa iti bage in cap, de ce ai ales tu sa iti intre in cap, de ce te iluzioneaza sau de ce idee faina ai gasit intr-o carte, manual, citat pe facebook s.a.m.d.

Asadar, si in cele din urma, o sa continui sa fiu fericita si sa fac dupa capul meu ala destept pana cand n-o sa mai fiu, sau pana cand chemtrails-urile o sa imi ia mintile, sau pana cand vreo companie farmaceutica o sa ma otraveasca de tot, sau pana cand incalzirea globala o sa ma determine sa transpir pana ma usuc, sau pana cand alta teorie conspirationista o sa imi determine sfarsitul. 



Si pana la urma ce cred despre moarte? Ca e... Impresionanta. Oricat te-ai gandi "acum chiar ca-i acum", pe cand sa-ti dai seama ca ai murit nu-ti mai dai seama. Mai mare e stresul de dinainte. Dar oricum, tot mi se pare din cale afara de ciudat si "brrrrr" fenomenul de schimbare din "cineva" in "ceva", dintr-o persoana intr-un corp fara viata.

Concluzia?

"Tinerete fara batranete si viata fara de moarte"; nu ne-ar veni rau deloc.

Ce faci cand nu iti gasesti locul?

Orice altceva, pentru ca oricum nu il gasesti pe o harta, il gasesti inauntru, si cand acolo nu vrei sa cauti te procupi cu lucruri de afara.

Si scriind pentru Placer al plato, mai dai o tura pe FB sa ai o vorba cu cei putini dar buni si mai dai si de cate un joc stupid dar interesant, ca acele multe lucruri stupide si interesante ce ne atrag atentia pentru ca au partea lor simpatica.

Si asa dai peste jocul "What country do you actually belong to?" Carei tari ii apartii de fapt?
O serie de intrebari ce au de a face cu cuvinte cheie si imagini care iti surad. Alegi ce iti place si la final ti se spune: apartii acestei tari pentru ca....

Mie mi-a iesit Etiopia. Nu mi-a suras si nu imi surade. Ma asteptam la o insula Pacifica cu un lac de apa dulce in mijloc, cu cateva barcute si flori de toate culorile pe margini. Padure deasa si plina de iepuri, caprioare si veverite. 

Acum explicatia:
Esti o persoana cu un respect autentic pentru altii; cineva care nu va lua o decizie pripita, cel putin nu curand. Iti apreciezi mult prietenii si familia, si vei face tot ceea ce iti sta in putinta sa ii mentii la distanta de suferinta. Asa deci, ce loc mai potrivit pentru tine decat locul in care a inceput totul? Efectiv ar trebui sa locuiesti acolo unde oamenii au inceput sa locuiasca pentru prima data, si ce loc frumos in care sa iti reincarci bateriile.

Mda. Unele fraze sunt date asa, ca merg pentru toata lumea. Dar chiar dara s-ar potrivi cu toata lumea, trebuie sa recunosc: nu sunt cea mai iubitoare sora sau fiica. Nu plang cand ma intalnesc cu lumea si nici cand ma despart de ei. Niciodata. Cu nimeni nu ma cert mai tare decat cu parintii si cu fratii.

Poate din prea multa sinceritate, sau poate pentru ca toti suntem caractere tari, cel putin asa imi zicea mama.
Dar da, si certata, si cu pareri complet diferite voi face tot ce imi sta in putinta sa nu li se intample nimic, sa protejez.

Nu mi-am gasit locul, doar m-am mai inspectionat inca o data.


Hobby, one of many: Photography

 Sunday afternoon





More on: Deviant art

Mirror mirror on the wall, who´s the YONNEst of them all?





Nu pot sa ma abtin: de fiecare data cand intru aici pe yonneland simt ca ma uit in oglinda. Din 2009 pana acum si de acum inainte, ganduri razlete despre oameni, filozofii, idei si tot asa. 

Nu mai gandesc la fel, si mai mult decat atat, nici macar nu am facut vreo declaratie publica de cand cel mai mare pilar din viata mea si-a schimbat directia. M-am gandit daca nu e cumva cazul sa sterg ideile cu care nu mai sunt de acord, dar am ajuns la concluzia ca nu. Inca un stiu daca ar trebui sa fac un update si sa vorbesc despre schimbare, dar daca n-am simtit rau de tot sa scriu despre ea pana acum cred ca deocamdata o sa las asa, un fel de liniste despre care cei interesati o sa intrebe oricum, iar cei neinteresati… oricum nu intra… sau mai bine zis: nu MAI intra.

Nu stiu pentru majoritatea, dar pentru unii ceea ce scriu e o pauza de la cotidian, un dat pe leagan, o gura de aer si un gand linistitor; vorba calduroasa a unui prieten pe care iti faci timp 5 minute sa il asculti.

Partea interesante si pentru mine amuzanta e ca transmit senzatia asta si in pozele ce le public pe deviantart… sa fie asta oare marca mea personala? O senzatie de lipsa de grija si relaxare?
In cazul asta cred ca imi place de mine ;)

Don´t worry, good old friend, because I never leave anyone.

Din cand in cand si tot mai rar

   
       

Cred ca am sa imi fac o lista de intebari esentiale si existentiale, si am sa raspund din 2 in 2 ani la aceleasi intrebari, pe foi diferite, si din cand in cand am sa le citesc pe toate si am sa vad cum mi s-au schimbat parerile si viziunile.
Daca e sa fiu sincera, nu imi prea vine sa scriu ceva mai profund decat atat. Inainte vroiam sa am o voce, sa am un mesaj, sa schimb ceva sau sa ajut cu ceva, poate uneori prin critica. Acum nu mai. Acum ma dedic la a observa, la a primi lucrurile asa cum vin, fara sa afecteze cu aceesi intensitate cu care ar fi afectat inainte. 

Citeam cu ceva timp in urma despre o teorie noua despre viata si moarte -noua pentru mine,veche pentru altii- care zicea ca nu exista si nu va exista niciodata o parere obiectiva, sau o definitie obiectiva a vietii, pentru ca viata nu se poate simti prin altii. Chiar daca suntem de acord cu altii, o facem doar pentru ca simtim in feluri asemanatoare. Viata e personala. Viata nu e grea sau scurta sau dramatica, ci viata se percepe prin felul fiecaruia de a fi.
Nu mai am norme si definitii pentru cum ar trebui sa isi duca fiecare viata. 

Am vazut un film fain acum o luna si ceva: Equilibrium. Ti-l recomand.

Hoy puede que sea San Valentín, pero yo no creo en los santos

Le tengo miedo a la muerte. 
Definitivamente. 
Pero no a la mía, ni de lejos. Sino... 

Te lo digo y te ríes, porque siempre te has visto un invencible. Yo no... 
Antes
Tu confianza me cautivaba, 
ahora, 
Tu debilidad me enamora.

Mientras duermes y sueñas con cosas y personas que no recordarás mañana, yo me quedo despierta, leyendo alguna tontería y escribiendo otra. Es entonces cuando sólo se escucha tu respiración, ese sonido tan regular si tan preciso. Las he contado, son 16... Recuerdo que de pequeña me dijeron que lo normal es que sean 17... Habré contado mal... O recordado mal... O es que estas muy relajado...

Con los dedos mucho más fríos que tu cara acaricio tus mejillas, y me acerco para darte un beso... Ojalá no te despiertes. Como siempre, te tengo cariño. 
En este mar de ganas de ti que siento en alguna parte dentro, o fuera, o alrededor... se mantiene esa duda, ese miedo... 

¿Y el día que ya no estés? 

Sacudo la cabeza y me consuelo pensando que para eso falta mucho, que somos jóvenes, y nuestra vida aún no ha empezado del todo, y que a lo mejor para cuando seamos viejos se me pasará el cariño, o, el miedo...

Hasta entonces, mi dormilón, duerme bien, y conduce despacio, y mira dos veces antes de cruzar la calle, porque sí, ahora más que nunca...

le tengo miedo a la muerte.

      

Hello yonneland

Trebuie sa recunosc ca n-am mai scris, nu aici, nu personal. Am scris mailuri, si intrari de blog cultural, dar de mult nu am mai stat sa scriu de mine, sa alimentez yonneland. 

Acum o saptamana mi-am adus aminte ca de fapt imi place yonneland, si, intr-un Mc Donald's in aer liber am schitat...:

"Azi am lasat masina la service si mi-au zis ca au nevoie de 3 ore pentru instalarea unui dispozitiv de la asigurare. 3 ore in care sa merg acasa si sa fac curat, sau sa pierd vremea. Am ales sa pierd vremea, sau mai bine spus, sa o opresc in loc.

Un mic dejun de 4,30€ la  Mc si o vreme insorita, un vanticel bland si un fond de muzica de radio mixt. La intrare sta un cersetor ce se pare ca nu prea are succes azi, mai sunt vreo 3-4 persoane care se rezuma la a bea cate o cafea cu inghetata. Ce diferenta intre o miercuri si o sambata! Sambata lumea umbla repede si vorbeste tare, miercurea nu. 

Undeva in manifestarile semnului meu din zodiac spune ca miercurea e ziua mea norocoasa. Asa o fi? Ma indoiesc...

Senzatia asta de a sta in loc, de a privi pe cei din jur, de a analiza, de a nu ma grabi sa ajung in nici un loc, de a observa pe altii luand o pauza sau grabindu-se spre urmatoarea destinatie e una din cele mai placute senzatii ce le pot experimenta. Un martor tacut si aproape invizibil al vietii cotidiene, ca o poza facuta instant, fara cunostinta participantilor. 

Niciodata nu ma plictisesc cand sunt singura."

O sa revin din cand in cand, nu prea obisnuiesc sa plec de tot ;)

Vise si temeri



Nu e prima data cand visez ca totul se termina. Si ca de fiecare data ma gasesc intr-o stare de tristete familiara, si totusi nu mai usor de suportat.

Apoi ma trezesc, si esti acolo, si ma copleseste un sentiment de usurare si de recunostinta. Se simte ca o vindecare, ca o veste din partea medicului ca ai scapat de cancer.

Mi se spune ca asa se simte dragostea la inceput, ca o sa imi treaca dupa un timp, ca o sa imi fie dor sa fiu singura. Dar cum sa imi fie dor sa fiu singura cand fiind singura visam sa te gasesc?

Poate tine de felul de a fi a fiecaruia. Poate tine de felul persoanelor diferite de a iubi intr-un mod diferit.

Pareri si puncte de vedere

Oamenii se schimba.
Oamenii nu se schimba.
Se schimba circumstantele.
E fiea omului, se adapteaza.
Ce vorbesti? E maturizare.
S-a prostit.
E asa de destept ca nu il mai intelege nimeni.
Cred totusi ca aceasta schimbare, uneori aparenta, alteori evidenta, poate fi apreciata doar de la distanta. Observatiile si analizele vin din exterior.
Alegerile celui cu care comunici si care se lasa cunoscut nu te prea surprind, doar cei care stiu putine despre tine --cate-un pic de-aici, alt pic de colo-- se minuneaza de ce decizii ai luat sau ce concluzii te-au ajuns.

Si putini raman aproape, si aproape de putini ramanem.
Unii m-au avertizat ca tine de varsta, altii de maturitate; mi s-a mai spus ca tine si de cultura sau poate numai si numai de circumstante.

Fiecare schimbare are cauzele si efectele ei.
Ramai cu pace. 

Dear stalker, I´m moving out, update your info



Ma stiu aventuriera, curajoasa si fara pera multe emotii sa raspund cand sunt intrebata.
Dar sunt si comoda, ma complac atunci cand imi este bine si … nu imi place sa ma mut. Punct. As pleca in vacante lungi, dar imi place sa stiu ca am casa mea, cu dulapul vesnic dezordonat si camera aia cu care vreau-nu vreau ma identific, pentru ca am pus in ea tot ce mi-a placut.

Acum ca trebuie sa strang tot si sa le duc in alta parte mi-a intrat cheful de filozofeala despre cum poate camera in care stai sa te defineasca in absenta ta, asa ca arunc o ultima privire inainte sa dau totul jos.

Șase cu majuscula


Mis cuentos no hablaban de historias hechas de casualidad,
Nadie me dijo que el destino daba esta oportunidad,

(...)quién me lo iba a decir,

Que era tan fácil ser feliz...


¿Cuántos años llevo aquí, cuántos me pueden quedar,

Cuál es el precio exacto de la felicidad,

Quién se acordará de mi, quién te volverá a mirar,

Quién pulsa las manijas de la casualidad?