Mostrando entradas con la etiqueta Cosas que recuerdo. Mostrar todas las entradas

It's not over yet

Ma regasesc fredonand o melodie ce o stiu de mica. O cantam la sarbatoarea roadelor, o sarbatoare protestanta/baptista ce se tinea toamna, sau o mai cantam la inmormantari, cu sens figurat; sau chiar la sfarsit de an cu ceva modificari de versuri: 
Şi frunzele s-au veştejit,

Căci iată toamna a sosit,

An după an, se duc în zbor, 
Toate se duc, în viitor.


 Şi tu, eşti o floare să ştii,

Oricine în lume ai fi,

Odată în praf, la pământ,
Cădea-vei ca frunza în vânt.


Priveşte-n urmă anii tăi,

Cum au trecut ca şi un vis,

Erai copil, copii tăi,
E tot ce viaţa ţi-a promis.


Şi tu, eşti o floare pe lac,

Ce apele mari o desfac,

Petalele tale se frâng,
În urmă rămân cei ce plâng. 

Aeroportul din Dallas, un 10 de ianuarie 2017.

Acum un an eram bulversata, in acelasi aeroport, in drum spre casa, scriam despre o atractie ce ma invinovatea. O slabiciune fata de cineva pentru cine nu trebuia sa simt nimic, dar simteam. Ma uitam la pozele celui care imi era prieten si ma convingeam sa nu arunc la gunoi ceea ce am construit, sa imi amintesc ca un foc de paie tine cat un foc de paie. Si m-am convins, si a trecut la fel de repede ca un foc de paie.

Iar focul ce nu era de paie a mai durat 7 luni.

Ascult in surdina discursul de bun ramas a lui Obama.

8 ani de cand a fost ales presedinte. Unde eram eu acum 8 ani?

Aveam 19 ani. Vorbeam cu S. atunci, ma indragosteam de el fara sa il fi vazut. O greseala? O experienta, una ce iti cutremura temeliile si te transforma, te creste, te slefuieste si te lasa cu inima franta. Dar asta abia un an mai tarziu. 

Acum 8 ani ma lasam ingrijorata de zvonurile din biserica penticostala ca Obama era anticristul. 
Cate s-au schimbat de atunci. Obama imi pica bine. O femeie de langa mine se uita la televizor si cu voce trista zice "oh, don't go".

Maine o sa ajung acasa, o sa il iau pe Sebástian in brate si nu o sa il las pana ce incepe sa ma zgarie. Love hurts, my sweet cat. 

Totul va fi bine.

Fragment de copilarie

Nenea Karoi era un vecin. Era sudor, cred, si de la o sudura a ajuns sa i se taie piciorul. De cand il stiu era in scaun cu rotile. Nu l-am vazut de multe ori pe strada; statea intr-o bucatarie de vara separat de casa principala. Fuma mult si era unde imi petreceam multe zile, mai ales in vacanta.

Mergeam des, ne jucam cu telefonul. Avea unul din acele telefoane cu roata; intotdeauna mi-au placut telefoanele cu roata. Acasa la mine aveam telefon cu butoane, i-am cerut mamei sa avem si noi cu roata ca sunt mai faine chiar daca sunt mai vechi.

Nenea Karoi fuma tot timpul. Imi placea sa stau in scaunul lui cu rotile, sa ma plimb inainte si inapoi. Ii ceream scaunul sa iesim pe afara si sa ne impingem unul pe altul. Mama era impotriva, nu ii placea sa ne vada in scaun cu rotile, cica asa atrageam necazul peste noi. 

Dar camera aia mica a carei mobila nu mi-o amintesc, stiu doar ca avea un birou mare langa pat, si ce era tot timpul plin, era pentru mine un loc fascinant. Petreceam ore intregi urmarind fumul de tigara cum se inalta incet, se incolacea si formele ce le facea in aer erau centrul meu de atentie. 

L-am intrebat odata de ce i-au taiat piciorul. Mi-a spus ca piciorul lui era negru, si daca nu i-l taiau negreala se urca tot mai sus, pana ce ar fi ajuns la organe si la inima si atunci ar fi murit. 

Era locul meu de joaca preferat. Mama ma certa ca miroseam a fum, imi cerea sa nu mai merg, acolo unde fumul se putea taia cu cutitul. Iar eu mergeam si luam cutitul si incercam sa-l tai. 

Copilaria e fascinanta, iar un copil va avea chef de joaca si imaginatie in orice veac copilareste. 

Ce frumos statea atunci timpul in loc.
Suscribirse a: Comentarios (Atom)