YONNELAND

The constant struggle between being honest, open and sincere and being professional in business. 

I was giving my final presentation at the end of my Master´s a few years ago and one of my professors' questions was: "What do you think about the Master in general (International Trade)?" 

I had studied language and literature before that year, so this degree was like an introduction to business, to trade. When answering I tried to be professional and honest at the same time. I said, among other things, that Business sometimes makes one question their moral values. As expected, I was asked to elaborate my answer. At this point I was a bit less professional and more honest: Business is not about being transparent and trying to be honest to the client, it's about trying to hide things intentionally to the client or business partners, or banks and make them focus on what you want them to focus. We call it "persuasion" and that´s fancy enough, but it´s more like "manipulation". And as my education has always been based on literature, where we always judge the bad guy and know exactly who was fair and not, who deserved to be pardoned and who didn´t, when getting into the business world you feel like you are the bad guy too often. I looked at my Language teacher and he nodded smiling, he knew what I was talking about, and I looked at my International Management teacher and clearly her face could say: "Well, yeah. That´s business 101, are you telling us that you can´t do that? Then darling, what are you doing here?"

So yes, I struggle between being a good employee for my company, and being a good person. I struggle between being friends with my clients and being professional. One does not always exclude the other, but sometimes they do. That´s when you remember that you were asked if you are a discreet person during your job interview and you said "Yes, I am". Now stick to that. 

You may say: it´ll pass, as soon as you really get into the business world. Well I already have. It´s been almost 2 years since then. And I still judge people and colleagues and bosses like book characters, I still know what´s right and wrong, and sometimes I´m more honest than professional. Sometimes I lose and sometimes I win because of that. Even seeming very honest and personal and sincere, like you´re giving away too much info, is a business strategy somewhere in the book.

Maybe I should go back to wanting to be a teacher. Maybe that´s the right place for idealists like me.

Mai am o luna, cam asa, pana cand ajung la primul meu sfert de secol. Mai in gluma, mai in serios, pe zi ce trece simt ca sunt mai aproape de momentul asta culminant. Nu sunt nici bolnava si nici nu am vreun presentiment, doar sunt constienta ca: mai tanara n-o sa fiu.

Apoi te doare spatele, asa, incet incet si din cand in cand. Iti faci analize si nu ai nimic pe ce sa dai vina, poate asa firav pe o lipsa de miscare mai consecventa. Mai ai si cate o durere de cap usoara, si te cam uiti la copii cum fug in toate partile, iti aduci aminte ca si tu fugeai cat era ulita de lunga si nu te opreai sa iti tragi sufletul. Iti trece totusi prin minte ca mai ai vreo doua masele de minte care nu ti-au iesit de tot... Dar semnele primelor raze de imbatranire se pare ca n-or sa le astepte sa creasca complet. 

Spune-i unei persoane de 45 de ani ca la 25 simti ca imbatranesti si o sa rada de tine. Si totusi, poate nu te sperie cum trec anii intre 30 si 40 de ani asa cum te sperie anii ce trec de la 23 de ani pana cand treci inspaimantatorul prag de 30!

Mai auzi cate un studiu de varsta care iti zice ca daca nu ai copii inainte de 30 de ani ar trebui sa te grabesti, pentru ca pretentiosul ceas biologic nu te asteapta sa iti termini cariera, sa ai un loc de munca stabil si sa iti permiti sa ii spui sefului ca e cazul sa iti caute un inlocuitor care sa iti faca munca la fel de bine, dar nu atat de bine incat sa ramana in locul tau.

De maritat nu mai vorbesc, dar bine ca eu am scapat de povara intrebarii: Da' tu cand te mariti? Nu ca m-as fi maritat, dar Spania nu e Romania, iar stresurile cotidiene si preocuparile sociale nu imping asa de pronuntat tinerii inspre casatorie. 

Si totusi, imbatranesc, si imposibil sa nu asociezi ideea de imbatranire cu ideea de stingere, si, in cele din urma cu ideea de moarte. Cauza? Poate e un semn negru de pe spate ce il expui prea mult de soare, si cum oricum ai pistrui nu ti-ai dat seama ca a aparut; poate sa fie un sens giratoriu in care ai intrat cu viteza prea mare, poate sa fie durerea aia de spate care iti zici ca e de la oboseala... Vorba aia: de ceva tot trebuie sa moara omul, mai depinde doar care e verdictul final, nimeni nu moare de batranete si doar atat. 

Cred totusi ca de infarct nu o sa mor niciodata, nu prea am obiceiul sa ma impresionez nici cu vesti bune nici cu cele rele; poate am invatat ca viata e doar atat de dramatica pe cat ti-o lasi sa fie, sau poate am citit suficient si, de ce nu, am vazut destule seriale.

Acum vreo cativa ani, daca ma intrebai ce vroiam sa indeplinesc in viata inainte sa mor ti-as fi raspuns cu vreo fraza crestina personalizata si adaptata. Dar acum nu, acum nu mai consider ca am o menire si numai una, mai mult, cred ca nu mai am nici o menire. Ca o musca ce s-a nascut ieri doar ca sa traiasca 3 zile. Scopul vietii? Depinde. De ce? Pai de cultura, de ce ai lasat ca altii sa iti bage in cap, de ce ai ales tu sa iti intre in cap, de ce te iluzioneaza sau de ce idee faina ai gasit intr-o carte, manual, citat pe facebook s.a.m.d.

Asadar, si in cele din urma, o sa continui sa fiu fericita si sa fac dupa capul meu ala destept pana cand n-o sa mai fiu, sau pana cand chemtrails-urile o sa imi ia mintile, sau pana cand vreo companie farmaceutica o sa ma otraveasca de tot, sau pana cand incalzirea globala o sa ma determine sa transpir pana ma usuc, sau pana cand alta teorie conspirationista o sa imi determine sfarsitul. 

Si pana la urma ce cred despre moarte? Ca e... Impresionanta. Oricat te-ai gandi "acum chiar ca-i acum", pe cand sa-ti dai seama ca ai murit nu-ti mai dai seama. Mai mare e stresul de dinainte. Dar oricum, tot mi se pare din cale afara de ciudat si "brrrrr" fenomenul de schimbare din "cineva" in "ceva", dintr-o persoana intr-un corp fara viata.

Concluzia?

"Tinerete fara batranete si viata fara de moarte"; nu ne-ar veni rau deloc.