În șoapta unui moment, când aerul parcă se oprește,
viața se mișcă, se deschide, respiră,
și totul din jur pulsează fără ca nimeni să ne-o spună.
 
Evoluția nu are intenție…
și totuși produce ființe care simt, organisme ce caută, bat, descoperă,
ca și cum un proces orb și mut țese melodii pe care doar cei vii le pot vedea si auzi,
și pe care nimeni nu le poate numi.
 
Mă opresc aici,
nu cred pe deplin, dar nici nu simt că totul se potrivește perfect;
universul, materia, viața
mă uimesc ca oglinzi care reflectă ceva imposibil de prins,
ceva ce se învârte, vibrează și mă cheamă să fiu trează,
să respir, să ascult, să simt fără răspunsuri.
 
Acea uimire nu dovedește un ochi care vede tot,
nici o minte care conduce dansul;
dar explică de ce atât de mulți simt că există ceva dincolo,
un ceva ce șoptește fără sunet, se ascunde fără frică,
rămâne în umbră și rareori ne atinge.
 
Este un spațiu ciudat,
dar real,
nici credință închisă, nici scepticism înghețat;
o uimire care pulsează, care vibrează,
care ne lasă să simțim miracolul complexului, delicatețea existenței,
fără să umple golurile cu adevăruri împrumutate,
fără să ordone viața în cutii.
 
E un loc solitar
un punct intermediar unde se simte imensitatea
dar se susține dora ceea ce știm;
unde misterul devine tovarăș,
iar viața cântă miracole imposibile.
 
Fiecare bătaie, fiecare gest, fiecare gând răsună cu muzica de a fi vii,
chiar dacă nu există regizor sau scenariu.
 
Și totuși… totuși mă surprinde pulsul perfect al imperfecțiunii,
grația întâmplătorului,
arta ce răsare din hazard,
simfonia pe care nimeni nu a compus-o, dar pe care toți o ascultăm,
unde fiecare clipă rimează cu ea însăși,
fiecare suspin devine muzică,
 
și misterul continuă să danseze între ceea ce știu
și ceea ce intuiesc.