YONNELAND

Whenever something happens and other people are witnesses to your life they have a reaction, asked for or not. And that´s OK, I, myself have my own reactions and thoughts, and I do tend to express my opinions, asked for or not.

I am a proud person, I even heard about myself that I may look like an annoying know-it-all and that "she thinks she´s such a smart ass". Well, if they are not calling me "fat ass" or "ugly" I´m OK with that. I´ve been called worse :))

But I don´t have it all figured out. Actually these days my voice in my cute little head was the quietest of them all, and I have all these opinions and thoughts and interpretations of what other people think life is all about, love is all about, people are all about, religion is all about, family is all about, business is all about.

See, I cannot reach any conclusions like these people have. I envy how they can be so sure of their absolute truths, my truths are so dependent on today, on my hormone levels, on the time of the month, on everything. I can be logical and tough for like one hour and a half and I can be forgiving of all mankind in the next half an hour.

I can´t decide if I want to be a white angel or a black angel, or if I wanna be an angel, or if I believe in angels at all. And then these people -some of which I love and some of which I don´t even care about, and some of which proved being more than I ever expected from them- anyhow, these people seem to have crossed that conclusions line. They even make predictions about the future based on their absolute conclusions, and they are so sure about them that I may even buy that for a few minutes. And then their certainty fades away and I go back to my self.

I cannot decide my final conclusions in life, not about work, nor about friendship, family, love, hatred, not even about if I wanna have kids or not some day.

I know life is about choices, and choices, although many times I want to think that it´s not like that, most of my choices are taken based on my feelings, on my emotions, because in the end the heart sets up my brain thoughts. And decisions are so much easier when they come from the heart, not more correct, but who´s to say what´s correct or not. We can say "time will tell", but I don´t think I agree with that either. You know, there is a saying that comes from Heraclitus: "No man ever steps in the same river twice, for it's not the same river and he's not the same man." Today I may foresee a "time will tell" epiphany, but by when time will have told, it will mean so much less.

Now listen to what I´m listening. I like the feeling of this song. No focus on the words although they are not bad either.

Have a great day!

I propose the world to install a new custom: have a break-up party/funeral. Where you dress in black and mourn, and close friends come by, and you put your feelings in a box (casket), with photos, memories and tears
And drink.

And then you go home, and start healing.

Nu stiu ce te asteptai de la mine si stiu ca nu o sa aflu niciodata. Pot doar sa presupun ca te feresti de oglinzi si de ganduri pentru ca e mai usor asa. Iti repeti trairi si amintiri intr-o alta tonalitate, distorsionata intr-adevar, ca sa poti sa ai dreptatea, sau justificarea, definitiva.

Mai pot sa presupun ca ai fi vrut o despartire lunga si dramatica, care sa continuie in prietenie, in a avea inca grija de tine si din cand in cand si tu de mine, daca ti-ar fi convenit pe moment, pentru ca de acum cel putin nu mai simteai nici o obligatie, si nu ti-ar fi fost greu sa imi amintesti asta de fiecare data cand nu erai dispus sa fii acolo.

Ce nu te asteptai, cred, era sa iti spun sa te muti mai repede, sa lasi cheile si sa iti iei perna. Sa iti aduni catrafusele si papucii de alergat si sa ma lasi in singuratatea mea.

Iar ceea ce te-a surprins mai tare a fost ca am inchis usa in liniste si pace, te-am lasat sa pleci plecand si eu, fara cearta, fara a arunca nimic in fata, fara a iti cere mai multe explicatii, fara a da vina pe tine, fara nici macar a juca teatru. Oarecum as fi vrut sa iti soptesc ca nu faptele m-au bulversat, ci faptul ca nu mi-am dat seama mai din timp. Greseala mea.

Si astfel despartirea ne-a fost fara ceremonie. Scurt, rapid si la subiect.

La despartirea noastra n-am ramas nici macar noi. Nici nu ne-am uitat bine unul la celalalt ca ne-am si dus, imediat, pe alte carari, ca sa nu pierdem cumva momente pretioase din noua noastra viata. La despartirea noastra au ramas doar spectatorii, vorbind despre ea mai mult decat noi si dand mai multe explicatii decat era nevoie.

Imi pare rau ca nu te-am iubit mai mult. Imi pare rau ca nu am putut sa strig dupa tine, sa strig la tine. Imi pare rau ca nu mi-a venit sa plang de disperare si nu am simtit cum mi se surpa pamantul de sub picioare.

Imi pare rau ca nu m-ai cunoscut asa cum sunt, si ce imi pare cel mai rau e ca vad ca nu te-am cunoscut nici eu pe tine.

The constant struggle between being honest, open and sincere and being professional in business.

I was giving my final presentation at the end of my Master´s a few years ago and one of my professors' questions was: "What do you think about the Master in general (International Trade)?"

I had studied language and literature before that year, so this degree was like an introduction to business, to trade. When answering I tried to be professional and honest at the same time. I said, among other things, that Business sometimes makes one question their moral values. As expected, I was asked to elaborate my answer. At this point I was a bit less professional and more honest: Business is not about being transparent and trying to be honest to the client, it's about trying to hide things intentionally to the client or business partners, or banks and make them focus on what you want them to focus. We call it "persuasion" and that´s fancy enough, but it´s more like "manipulation". And as my education has always been based on literature, where we always judge the bad guy and know exactly who was fair and not, who deserved to be pardoned and who didn´t, when getting into the business world you feel like you are the bad guy too often. I looked at my Language teacher and he nodded smiling, he knew what I was talking about, and I looked at my International Management teacher and clearly her face could say: "Well, yeah. That´s business 101, are you telling us that you can´t do that? Then darling, what are you doing here?"

So yes, I struggle between being a good employee for my company, and being a good person. I struggle between being friends with my clients and being professional. One does not always exclude the other, but sometimes they do. That´s when you remember that you were asked if you are a discreet person during your job interview and you said "Yes, I am". Now stick to that.

You may say: it´ll pass, as soon as you really get into the business world. Well I already have. It´s been almost 2 years since then. And I still judge people and colleagues and bosses like book characters, I still know what´s right and wrong, and sometimes I´m more honest than professional. Sometimes I lose and sometimes I win because of that. Even seeming very honest and personal and sincere, like you´re giving away too much info, is a business strategy somewhere in the book.

Maybe I should go back to wanting to be a teacher. Maybe that´s the right place for idealists like me.

Dejar de recordar, y no "no poder recordar". Una definición perfecta, según quien sea que ha hecho la foto de este post, y claro, según yo.

Ahora la frase que por lo visto define mi firma de hablar aunque no me gusta la idea de ser definida como una cursi:

Porque todos necesitamos olvidar ciertas cosas de vez en cuando.

I didn't change, I just started calculating what I afford to lose.

I was asked to say what people say about me. I have no idea. I haven't heard any rumors about me and what people do say about me are fragments really connected to their personal experience with me.

People I work with see me as a nice person, I don't generate conflict, I make people laugh, I don't contradict in a bad manner; if i see that people understand me wrongly I try to justify myself and make them understand my point of view ending the conversation in a friendly manner; I don't go out much, I always see the same people... I got less intense and maybe more boring. I feel I don't shine anymore;

I liked it when I was sparkling, but being a diplomat is not that bad either. I just don't leave any mark on people and that kinda' makes me feel sad, I liked the fact or the idea that I made a change, or even more accurate, that because of me change happened.

They say people that don't have enemies never stand for anything; I simply hardly find anything worth fighting for. I have my own opinions and I know they can be changed over time, they can get educated ir I can learn new evidence; so why should I stand for something fiercefully against people that are at a different stage in their research and not at the same stage as I am?

They say there is something worse than having people talking shit about you, when they don't talk about you at all.

Bear with me, lack of gossip keeps me young and free, although somehow not as wild as I thought I was.

...."personas mediocres cuyo objetivo es lograr el "éxito" aunque tengan que traicionarse a sí mismos y a sus principios y a las personas que aman y valoran"...

y si ni siquiera renunciado a ti mismo y a lo que valoras y amas logras el éxito?¿

Miramos a lo grande y a lo pequeño, universo y química molecular, adn, y atomos. Existen los límites? Cuáles son los límites del recuerdo?
Y del amor?
Y de la amistad?
Y del sentido comun?
Y de lo legal?

Cuántas cosas que hoy son lo más normal del mundo hace no mucho eran totalmente ilegales y se castigaban hasta con la pena de muerte.
Y qué es la vida?
Qué es la vida de un niño que se muere en un atentado?
O porque se cae,
o porque ni siquiera ha llegado a nacer aún?
Y la vida de un viejo que lo ha visto todo?
Y de un viejo que no ha visto nada?
Y de un triste que se la quita porque no le encuentra sentido a nada?
Y de un feliz que tiene razones para todo?
Y de un enfermo?
Y de un psicópata que le quita a vida a los demás?

Qué es la moral?
Hay una moral absoluta?
Cuáles son los limites de la moral? El universo o la química molecular?

Y Diós?
Existe?
Si existe es un Dios religioso?
Un Dios descubierto?
Conocido?
Encubierto?
Desinteresado?
Bueno?
Malo?
Muerto?

Y yo?
Y mis hormonas?
Si algo tan pequeño controla toda percepción y toda sensación y todo sentimiento quien soy yo?
Y mis limites?
Y mi vida?
Y mi razón?
Y mi propósito?

Qué es más triste, tener un propósito equivocado o estar triste porque no tienes ningún propósito?
Y si sabes que todos los propósitos son equivocados?
Y si estás bien con no tener ningún propósito?

Y los demás?
Quiénes son?
Amistad, lealtad, amor?
Y el desamor?
Y el odio?
Y el olvido?
Y la indiferencia?
Y el cambio?

Y los animales, los matamos o dejamos que nos maten?

Y la fe, la esperanza, la paz, la bondad, la belleza?

Sin o con límites, sin o con razón, sin o con, todo existe

Existencia lleva al conocimiento o el conocimiento a plena existencia?

Búscate la vida!

Niciodata nu am scris mai bine ca atunci cand nu ma interesa ce scriu, ca atunci cand nu ma interesa sa urmez nici o norma sociala, ca atunci cand mi se rupea de tot. O schimbare pret de cateva luni din a fi outgoing la a fi inchisa in sine si a lasa sa iasa din cand in cand ca o zvacnire, o rascoala de sentiment spre exterior; sentimente care in sine nu neaparat sunt pozitive si estetice, dar iesind intr-o forma plina de forma, o multitudine haotica de cuvinte care surprinzator au structura gramaticala si coerenta, desi devine oarecum greu de inteles, iar interpretarea isi creaza propriile-i aripi, adica fiecare intelege ce vrea.

Sa fie asta definitia artei? Ceva unic ce declanseaza ca fiecare observator sa inteleaga ce-l duce capul, sa fie liber.

Cea mai buna varianta a ceea ce facem ne iese cel mai bine cand nu ne vede nimeni, nu ne citeste nimeni, nu ne asculta nimeni. Sau poate sa fie o parere subiectiva, pentru ca rusinea ne intra doar cand performam in fata unui spectator, atunci nu ne mai vedem sinceritatea cu care facem un lucru, ci ne analizam prin ochiul, auzul si analiza critica a spectatorului.

Cateodata urasc competitia, desi stiu ca scoate ce e mai bun din noi; nu inainte de a te arunca la pamant si de a trezi la realitatea altora; de ce a altora? Pentru ca in lumea ta deja erai cea mai buna varianta a ta, acum vrei sa fii si in lumea lor...

Ai vreodata impresia ca toata lumea e un grup si ca tu esti outsiderul? Ca parca toti stiu ceva si tie nu vor sa iti zica? Si eu.

“Si es algo que sabe todo el mundo, no puedo permitirme el lujo de preguntarlo —dijo el posadero frunciendo el entrecejo”

“¡Y luego te preguntas por qué la gente habla de ti!

—No me pregunto por qué hablan —dije—. Me pregunto qué dicen.”

“Amamos lo que amamos. La razón no entra en juego. En muchos aspectos, el amor más insensato es el amor más verdadero. Cualquiera puede amar algo por algún motivo. Eso es tan fácil como meterse un penique en el bolsillo. Pero amar algo a pesar de algo es otra cosa. Conocer los defectos y amarlos también. Eso es inusual, puro y perfecto.”

“Una cosa son las opiniones contrarias, y otra, los hechos contrarios”

“Cuando alguien te cuenta un trozo de su vida, te está haciendo un regalo, y no dándote lo que te debe.”

“Recuerda que todo hombre sabio teme tres cosas: la tormenta en el mar, la noche sin luna y la ira de un hombre amable.”

“Tienes que decidir por ti misma lo que quieres hacer. ¿Quieres volver a casa? Eso tiene un precio. ¿Quieres controlar tu vida? Eso también tiene su precio. ¿Quieres la libertad de decir no? Otro precio. Todo tiene siempre su precio.”

“Las preguntas que no podemos contestar son las que más nos enseñan. Nos enseñan a pensar. Si le das a alguien una respuesta, lo único que obtiene es cierta información. Pero si le das una pregunta, él buscará sus propias respuestas.”

“Si quieres saber quién eres, camina hasta que no haya nadie que sepa tu nombre. Viajar nos pone en nuestro sitio, nos enseña más que ningún maestro, es amargo como una medicina, cruel como un espejo. Un largo tramo de camino te enseñará más sobre ti mismo que cien años de silenciosa introspección.”

“Pero a veces, la mejor ayuda para una persona es que ayude a otra.”

La diferencia consiste en decirle algo a una persona y decir algo sobre una persona. Lo primero puede ser una grosería, pero lo segundo es, siempre, un chisme

Cuando somos niños, casi nunca pensamos en el futuro. Esa inocencia nos deja libres para disfrutar como pocos adultos pueden hacerlo. El día que empezamos a preocuparnos por el futuro es el día que dejamos atrás nuestra infancia.

Cada lugar tiene sus pequeñas supersticiones, y todo el mundo se ríe de lo que piensa la gente que vive al otro lado del río.

Recuerda esto, hijo mío, aunque olvides todo lo demás: un poeta es un músico que no sabe cantar. Las palabras tienen que encontrar la mente de un hombre si pretenden llegar a su corazón, y la mente de algunos hombres es lamentablemente pequeña. La música llega al corazón por pequeña o acérrima que sea la mente de quien la escucha.

Eres inteligente, eso ya lo sabemos. Pero a veces eres irreflexivo. Una persona inteligente e irreflexiva es una de las cosas más aterradoras que existen.

Mis padres bailaron juntos; mi madre con la cabeza apoyada en el pecho de mi padre. Ambos tenían los ojos cerrados y parecían perfectamente satisfechos. Si encuentras a una persona así, alguien a quien puedas abrazar y con la que puedas cerrar los ojos a todo lo demás, puedes considerarte muy afortunado. Aunque solo dure un minuto, o un día.

Quizá la mayor facultad que posee nuestra mente sea la capacidad de sobrellevar el dolor. El pensamiento clásico nos enseña las cuatro puertas de la mente, por las que cada uno pasa según sus necesidades. La primera es la puerta del sueño. El sueño nos ofrece un refugio del mundo y de todo su dolor. El sueño marca el paso del tiempo y nos proporciona distancia de las cosas que nos han hecho daño. Cuando una persona resulta herida, suele perder el conocimiento. Y cuando alguien recibe una noticia traumática, suele desvanecerse o desmayarse. Así es como la mente se protege del dolor: pasando por la primera puerta. La segunda es la puerta del olvido. Algunas heridas son demasiado profundas para curarse, o para curarse deprisa. Además, muchos recuerdos son dolorosos, y no hay curación posible. El dicho de que «el tiempo todo lo cura» es falso. El tiempo cura la mayoría de las heridas. El resto están escondidas detrás de esa puerta. La tercera es la puerta de la locura. A veces, la mente recibe un golpe tan brutal que se esconde en la demencia. Puede parecer que eso no sea beneficioso, pero lo es. A veces, la realidad es solo dolor, y para huir de ese dolor, la mente tiene que abandonar la realidad. La última puerta es la de la muerte. El último recurso. Después de morir, nada puede hacernos daño, o eso nos han enseñado.

Que todas sus historias sean alegres, y que todos sus caminos sean cortos y llanos.

Era un hombre sabio. Sabía que el sufrimiento puede afectar gravemente al corazón, y que las pasiones conducen a hombres buenos al delirio.

Generalmente el miedo proviene de la ignorancia. Una vez que supe cuál era el problema, este pasó a ser solo un problema y no algo que temer.

Quería cogerle una mano. Quería acariciarle la mejilla con las yemas de los dedos. Quería decirle que era la primera mujer hermosa que veía desde hacía años. Que verla bostezar tapándose la boca con el dorso de la mano bastaba para que se me cortara la respiración. Que a veces no captaba el sentido de sus palabras porque me perdía en las dulces ondulaciones de su voz. Quería decirle que si ella estuviera conmigo, nunca volvería a pasarme nada malo.

Cred ca sunt putine senzatii mai placute decat sentimentul de pace pe care il simti cand stii ca esti iubit, atat de familie si de prietenii care te bucura cu sinceritatea prieteniei lor cat si de el -dragul de el-.

Iti faci un bilant asa succint si te vezi sanatos, comod si desi simti ca e prea matur sa o spui cu voce tare, esti la zi cu toate platile, nu esti dator nimanui, nici macar bancii. Asa, dupa o zi cu bune si grele te indrepti spre casa in masina privind luminile orasului si ascultand un radio nevinovat care nu afecteaza deloc starea de spirit, dar iti tine de urat. Iar asta inseamna sa fii in pace si liniste, asta inseamna sa fii fericit.

Dupa ca ai gasit ce ai cautat, nu te grabi sa treci la urmatorul pas. Bucura-te, pentru asta ai insitat si ai muncit atata.

Geniul mortii... Una din temele abordate acum ceva ani. Dupa parera unora, orice scriitor ce se respecta trebuie sa ajunga sa isi rosteasca o parere despre tema asta atat de veche si totusi atat de nerezolvata.

Mai am o luna, cam asa, pana cand ajung la primul meu sfert de secol. Mai in gluma, mai in serios, pe zi ce trece simt ca sunt mai aproape de momentul asta culminant. Nu sunt nici bolnava si nici nu am vreun presentiment, doar sunt constienta ca: mai tanara n-o sa fiu.

Cand iti descoperi primul fir de par alb te amuzi, cand deja nu mai poti sa iti smulgi toate firele albe de par iti dai seama ca de acum incolo ori devi dependent de vopseaua noastra cea de toate zilele ori te impaci cu ideea ca ce a trecut nu mai poate fi, si ce e alb nu se mai face negru de la sine. Apoi iti scoti primul dinte in locul caruia altul nu o sa mai creasca, si te vezi in situatia sa economisesti intre-500-800-1000€ ca sa inlocuiesti ceea ce inainte nu te-a costat nimic sa il ai acolo pana la 20 si ceva de ani.

Apoi te doare spatele, asa, incet incet si din cand in cand. Iti faci analize si nu ai nimic pe ce sa dai vina, poate asa firav pe o lipsa de miscare mai consecventa. Mai ai si cate o durere de cap usoara, si te cam uiti la copii cum fug in toate partile, iti aduci aminte ca si tu fugeai cat era ulita de lunga si nu te opreai sa iti tragi sufletul. Iti trece totusi prin minte ca mai ai vreo doua masele de minte care nu ti-au iesit de tot... Dar semnele primelor raze de imbatranire se pare ca n-or sa le astepte sa creasca complet.

Spune-i unei persoane de 45 de ani ca la 25 simti ca imbatranesti si o sa rada de tine. Si totusi, poate nu te sperie cum trec anii intre 30 si 40 de ani asa cum te sperie anii ce trec de la 23 de ani pana cand treci inspaimantatorul prag de 30!

Mai auzi cate un studiu de varsta care iti zice ca daca nu ai copii inainte de 30 de ani ar trebui sa te grabesti, pentru ca pretentiosul ceas biologic nu te asteapta sa iti termini cariera, sa ai un loc de munca stabil si sa iti permiti sa ii spui sefului ca e cazul sa iti caute un inlocuitor care sa iti faca munca la fel de bine, dar nu atat de bine incat sa ramana in locul tau.

De maritat nu mai vorbesc, dar bine ca eu am scapat de povara intrebarii: Da' tu cand te mariti? Nu ca m-as fi maritat, dar Spania nu e Romania, iar stresurile cotidiene si preocuparile sociale nu imping asa de pronuntat tinerii inspre casatorie.

Si totusi, imbatranesc, si imposibil sa nu asociezi ideea de imbatranire cu ideea de stingere, si, in cele din urma cu ideea de moarte. Cauza? Poate e un semn negru de pe spate ce il expui prea mult de soare, si cum oricum ai pistrui nu ti-ai dat seama ca a aparut; poate sa fie un sens giratoriu in care ai intrat cu viteza prea mare, poate sa fie durerea aia de spate care iti zici ca e de la oboseala... Vorba aia: de ceva tot trebuie sa moara omul, mai depinde doar care e verdictul final, nimeni nu moare de batranete si doar atat.

Cred totusi ca de infarct nu o sa mor niciodata, nu prea am obiceiul sa ma impresionez nici cu vesti bune nici cu cele rele; poate am invatat ca viata e doar atat de dramatica pe cat ti-o lasi sa fie, sau poate am citit suficient si, de ce nu, am vazut destule seriale.

Acum vreo cativa ani, daca ma intrebai ce vroiam sa indeplinesc in viata inainte sa mor ti-as fi raspuns cu vreo fraza crestina personalizata si adaptata. Dar acum nu, acum nu mai consider ca am o menire si numai una, mai mult, cred ca nu mai am nici o menire. Ca o musca ce s-a nascut ieri doar ca sa traiasca 3 zile. Scopul vietii? Depinde. De ce? Pai de cultura, de ce ai lasat ca altii sa iti bage in cap, de ce ai ales tu sa iti intre in cap, de ce te iluzioneaza sau de ce idee faina ai gasit intr-o carte, manual, citat pe facebook s.a.m.d.

Asadar, si in cele din urma, o sa continui sa fiu fericita si sa fac dupa capul meu ala destept pana cand n-o sa mai fiu, sau pana cand chemtrails-urile o sa imi ia mintile, sau pana cand vreo companie farmaceutica o sa ma otraveasca de tot, sau pana cand incalzirea globala o sa ma determine sa transpir pana ma usuc, sau pana cand alta teorie conspirationista o sa imi determine sfarsitul.

Si pana la urma ce cred despre moarte? Ca e... Impresionanta. Oricat te-ai gandi "acum chiar ca-i acum", pe cand sa-ti dai seama ca ai murit nu-ti mai dai seama. Mai mare e stresul de dinainte. Dar oricum, tot mi se pare din cale afara de ciudat si "brrrrr" fenomenul de schimbare din "cineva" in "ceva", dintr-o persoana intr-un corp fara viata.

Concluzia?

"Tinerete fara batranete si viata fara de moarte"; nu ne-ar veni rau deloc.

Orice altceva, pentru ca oricum nu il gasesti pe o harta, il gasesti inauntru, si cand acolo nu vrei sa cauti te procupi cu lucruri de afara.

Si scriind pentru Placer al plato, mai dai o tura pe FB sa ai o vorba cu cei putini dar buni si mai dai si de cate un joc stupid dar interesant, ca acele multe lucruri stupide si interesante ce ne atrag atentia pentru ca au partea lor simpatica.

Si asa dai peste jocul "What country do you actually belong to?" Carei tari ii apartii de fapt?
O serie de intrebari ce au de a face cu cuvinte cheie si imagini care iti surad. Alegi ce iti place si la final ti se spune: apartii acestei tari pentru ca....

Mie mi-a iesit Etiopia. Nu mi-a suras si nu imi surade. Ma asteptam la o insula Pacifica cu un lac de apa dulce in mijloc, cu cateva barcute si flori de toate culorile pe margini. Padure deasa si plina de iepuri, caprioare si veverite.

Acum explicatia:
Esti o persoana cu un respect autentic pentru altii; cineva care nu va lua o decizie pripita, cel putin nu curand. Iti apreciezi mult prietenii si familia, si vei face tot ceea ce iti sta in putinta sa ii mentii la distanta de suferinta. Asa deci, ce loc mai potrivit pentru tine decat locul in care a inceput totul? Efectiv ar trebui sa locuiesti acolo unde oamenii au inceput sa locuiasca pentru prima data, si ce loc frumos in care sa iti reincarci bateriile.

Mda. Unele fraze sunt date asa, ca merg pentru toata lumea. Dar chiar dara s-ar potrivi cu toata lumea, trebuie sa recunosc: nu sunt cea mai iubitoare sora sau fiica. Nu plang cand ma intalnesc cu lumea si nici cand ma despart de ei. Niciodata. Cu nimeni nu ma cert mai tare decat cu parintii si cu fratii.

Poate din prea multa sinceritate, sau poate pentru ca toti suntem caractere tari, cel putin asa imi zicea mama.
Dar da, si certata, si cu pareri complet diferite voi face tot ce imi sta in putinta sa nu li se intample nimic, sa protejez.

Nu mi-am gasit locul, doar m-am mai inspectionat inca o data.