Nu stiu ce te asteptai de la mine si stiu ca nu o sa aflu niciodata. Pot doar sa presupun ca te feresti de oglinzi si de ganduri pentru ca e mai usor asa. Iti repeti trairi si amintiri intr-o alta tonalitate, distorsionata intr-adevar, ca sa poti sa ai dreptatea, sau justificarea, definitiva.

Mai pot sa presupun ca ai fi vrut o despartire lunga si dramatica, care sa continuie in prietenie, in a avea inca grija de tine si din cand in cand si tu de mine, daca ti-ar fi convenit pe moment, pentru ca de acum cel putin nu mai simteai nici o obligatie, si nu ti-ar fi fost greu sa imi amintesti asta de fiecare data cand nu erai dispus sa fii acolo.

Ce nu te asteptai, cred, era sa iti spun sa te muti mai repede, sa lasi cheile si sa iti iei perna. Sa iti aduni catrafusele si papucii de alergat si sa ma lasi in singuratatea mea.

Iar ceea ce te-a surprins mai tare a fost ca am inchis usa in liniste si pace, te-am lasat sa pleci plecand si eu, fara cearta, fara a arunca nimic in fata, fara a iti cere mai multe explicatii, fara a da vina pe tine, fara nici macar a juca teatru. Oarecum as fi vrut sa iti soptesc ca nu faptele m-au bulversat, ci faptul ca nu mi-am dat seama mai din timp. Greseala mea.

Si astfel despartirea ne-a fost fara ceremonie. Scurt, rapid si la subiect.

La despartirea noastra n-am ramas nici macar noi. Nici nu ne-am uitat bine unul la celalalt ca ne-am si dus, imediat, pe alte carari, ca sa nu pierdem cumva momente pretioase din noua noastra viata. La despartirea noastra au ramas doar spectatorii, vorbind despre ea mai mult decat noi si dand mai multe explicatii decat era nevoie.

Imi pare rau ca nu te-am iubit mai mult. Imi pare rau ca nu am putut sa strig dupa tine, sa strig la tine. Imi pare rau ca nu mi-a venit sa plang de disperare si nu am simtit cum mi se surpa pamantul de sub picioare.

Imi pare rau ca nu m-ai cunoscut asa cum sunt, si ce imi pare cel mai rau e ca vad ca nu te-am cunoscut nici eu pe tine.