un alt raspuns


Am dat peste un post ce starnea o stare depresiva. Ceva de genul: suntem singuri. Si intr-o camera plina de oameni suntem tot singuri. Si in casnicie suntem tot singuri. Si la munca suntem tot singuri. Oare se asteapta un raspuns de genul: „Nu, nu esti singur. Este cineva in lumea larga care te iubeste si te intelege si care o sa iti arate ca viata e chiar chiar frumoasa... doar ca inca nu l-ai cunoscut"? Eu am dat de raspunsul asta si era ca un fel de drog ce imi amana vindecarea.

Am un alt fel de raspuns. Poti sa fii de acord sau nu, dar e sanatos. Cred ca eliberarea de singuratate o dobandesti abia atunci cand dupa ce zici: sunt singur, nu urmeaza un oftat, ci: sunt singur, si ma descurc cu asta; sunt singur, iar in singuratatea mea am invatat sa imi placa timpul petrecut cu mine; pot sa imi dau seama singur ca viata e frumoasa. Atunci iti dai seama ca un om fericit singur poate fi fericit alaturi de altii, un om nefericit singur... ramane singur si in compania altora. Nu suntem suflete impartite in doua sau mai multe trupuri. suntem autosuficienti. Avem placerea sa avem prieteni, nu nevoia. 

Poate greseala majora e ca vrem pe cineva sa ne completeze, sau vrem sa completam pe cineva ca sa ne simtim folositori, sa stim ca daca noi nu suntem acolo o sa moara de tristete sau de dor dupa noi. 

Maturitate e sa iti dai seama ca asta, daca se intampla, e un semn mare de egoism in dreptul nostru pentru ca vrem sa se intample si e trist pentru cel condamnat la starea asta. Maturitate e sa iti dai seama ca cel mai bun lucru ce poti sa ti-l faci e sa iti fii prieten tie, sa stii cine esti, apoi poti incepe sa ai relatii si sa te bucuri de ele, nu sa te folosesti de ele. 

Oamenii nu exista ca sa ma faca pe mine fericita, a trecut ceva timp de cand am descoperit asta. Si a fost o descoperire valoroasa.

Stiu ca viata alaturi de prieteni e minunata. E mai frumoasa, really really; dar sa nu punem pe umerii lor o povara pe care noi insine nu vrem sa o purtam. In plus, nici cazul lor nu e mai roz. Imi place mult un vers de la Good Charlotte care zice: we all bleed the same way as you do, we all have the same things to go through.

         

poate doar miroase a toamna...

 
        Imi plac ideile spontane… dupa ce te dau pe spate asa vreo 2 secunde iti trece prin minte: “bay, ideea asta a fost mereu acolo, nu e chiar banala, dar nici ca descoperirea apei pe luna… de ce n-am vazut-o pana acum?” Si apoi: “nah, acum ca stii, la ce te ajuta ca stii?” Daca la nimic altceva o pun in sertarul cu “lucruri ce fac sa ma simt un pic desteapta” sau daca imi dau seama ca nu am mai scris de mult pe blog imi zic: “well, nu e super tare, dar noah, no sa astept sa scrie altii lucuri super tari la mine pe blog, doooh.”
Ok. Ideea spontana de data asta? Are de-a face cu amintirile. De fapt, intamplarile inainte de a deveni amintiri. Chestia ciudata, cel putin pentru mine, e ca amintirile nu sunt un butoi de nostalgie in real time, ci devin asa abia dupa un timp. De exemplu, daca astazi ies cu ema si cu lidi la bowling nu o sa ma opresc in timp ce sper ca lidi sa nu nimereasca nici vreo 3 popice (as fi zis: nici o popica, dar nu sunt sigura ca “popice” are singular, si mi-e lene sa il caut pe google, asa ca raman la 3 popice-revin) deci, in timp ce stau acolo cu degetele incrucisate nu o sa ma gandesc “yuuuy, ce moment fain, ar trebui sa il pretuiesc mai mult, sa ii pun si o melodie de fond si niste inimioare si sa ma duc sa o imbratisez.” Nici nu o sa imi dau seama de faptul ca pe la 50 de ani o sa stam toate trei si o sa le povestim nepotilor de serile pe cand noi eram tinere si erau la moda iar ochelarii de aviator si ne pierdeam noptile la remi. Nici cand esti indragostit nu iti zici: “ce tare o sa plang pentru seara asta in care ne uitam la filmul asta plictisitor dar n-avem nimic mai bun de facut iar cand voi fi singur/a o sa mi se para un gest super fain de intimitate”.
Poate pentru ca in momentul de fata stim sa ne bucuram de prezent, iar asta e bine, cred, dar oare de ce nu ne ajunge? De ce nu ne putem multumi cu un moment atat cat dureaza si mereu si mereu ne aducem aminte de “dragul timpurilor trecute”? Nu sunt insensibila…(cine se scuza se acuza?:-”)… dar de ce azi ma bucur pentru o experienta iar maine o sa ma faca trista?
Cred ca raspunsul e evident… si sa nu mai zica adi ca numai adresez intrebari si variante, dar nu dau raspunsuri, de data asta ii fac moftul: pentru ca ne e ciuda ca nu le putem avea pe toate deodata si la nesfarsit. Copilaresc, ha?
 Cand am plecat de acasa asta a fost sfatul lui tata: "afla ce ti se potriveste, si nu insista unde nu iti sta bine; nimeni nu e bun la toate, nu le poti avea pe toate  dar credeam ca pana la varsta ta deja ai invatat asta."
Poate are dreptate. Evident, atunci nu ma gandeam ca acum ii pun acestei amintiri melodie de punct culminant dintr-un film cand un sfat parintesc ii reda  fiului directia pierduta in viata. Sau poate ma uit prea des la filme. Despre asta o sa scriu alta data.
Ce sa iti doresc? Cat mai multe momente ce vor deveni amintiri nostalgice :D
          


summer breeze...



Nu stiu tie... dar mie imi dau de cap. Am luat o gramada, si multe le-am gresit. Pe altele nu le-am luat, le-au luat altii pentru mine. Dupa ... am adoptat o viziune mai relativa despre viata... de aici evitarea de a lua decizii si de a face alegeri.

Sunt parca anumite momente si anumite alegeri ce vreau-nu vreau tot tre´ facute. Prin faptul ca nu le fac ajung altii sa aleaga in locul meu... asta inca nici nu-i rau ca am cui sa ii multumesc daca iasa bine si am pe cine sa fiu suparata daca iasa rau. Dar pana si o alegere nefacuta, o decizie neluata e tot o decizie. Decizie sa amai, decizie sa ramai, decizie sa nu decizi.

Ce-mi lipseste? Curajul.

Asemeni unei mâtze ce si-a ars labuta de plita incinsa, acum ii e frica sa atinga plita chiar daca focul e stins inca din iarna.

Curaj. Perseverenta. Scop. Curaj. Perseverenta. Scop.

Si dupa toate astea puterea sa ma ridic dupa fiecare cadere.

Demnitate

Am stat. Am lenevit. Am evitat. 

Pana acum.

si daca nu ai ce alege... nici pe cine... nici unde?

poate inca depinde de "cand".

                                              i´m ready...


o melodie preferata... 

good guys, bad guys


Personajul negativ se transforma in pozitiv cand apare unul si mai negativ?

Cam asa e legea relativitatii. Se poate explica si altfel. De data asta ma rezum la explicatia asta.

Imi place Legea. Bine, nu legile astea de doi lei care te incurca, ci cea clara: alb pe negru: daca furi e rau, daca omori e rau. Dar pana si aici sa fi ajuns relativitatea? In gen Robin Hood: daca furi de la bogati si dai la saraci nu mai e chiar asa de rau; si daca omori pe altul si mai rau decat tine parca e bine… :-“

Imi dau seama ca poate sunt extremista… dar la cat de des ma schimb dintr-o extrema in alta… mai mult timp petrec pe drumul dintre extreme… doar (10+0):2=5, nu? Si 5 inseamna echilibrat, inseamna neutru, inseamna… da de unde :-j

Inca stiu care e diferenta intre bine si rau, si cu toata legea relativitatii bunul tot bun ramane si raul tot rau ramane. Atata doar ca parca bunul nu pre il gasim pe niciunde si ne conformam cu un rau nu chiar foarte rau. Vorba aia: ii bine si asa rau cum ii :))

even without kitkat...



- Nu inteleg.
- Te cred.
- Unde suntem?
- Unde se iau deciziile, unde se intoarce lumea, de unde pleaca.
- Si atunci tu de ce esti aici?... nu esti intre oameni... sau... esti cumva ...hmmm... Dumnezeu?
- O, nu- si rade zgomotos- nu, nu sunt Dumnezeu.
- Si atunci?
- Eu am ajuns la rascrucea asta deja de multe ori... de asa de multe ori incat evit sa mai aleg vreo cale... evit sa o apuc pe alt drum. Raman pe loc considerand ca asa nu o sa gust din amarul concluziilor gresite. Si observ cum pe langa mine trec oameni, straini si cunoscuti. Multi o iau pe drumuri pe care le cred corecte si se intorc inapoi si apoi o iau pe altele. Altii o iau pe un singur drum si nu se mai intorc. Auzi despre ei ca sunt fericiti si ca nu au nevoie de altceva. Pe ei ii invidiez cel mai mult. Entuziasm ca al lor la mine tine prea putin timp si contradictiile si o intrebare in plus ma aduc mereu aici.
- Nu ar fi mai simplu sa faci o analiza a tuturor cararilor si sa o alegi pe cea care iti place?
- Vezi tu... sunt asa de multe incat nu este un registru suficient de mare care sa le cuprinda pe toate; in plus, ele se schimba, se imbina, se impletesc si apoi se despart iar asta intr-un timp prea scurt ca sa poti intelege toate schimbarile.
- Atunci de ce nu faci una personalizata... asa cum o vrei tu.
- Am incercat. E imposibil.. Nu sunt destul de puternic sa am o cale numai a mea. Mereu dau de altele ce ma influenteaza.
- Dar la inceput... nu aveai o singura carare, inainte sa te opresti aici, nu aveai... asa... ca un: destin?¿
- Vezi tu... ne nastem pe o carare. Ea e punctul de plecare si e cea care asa de mult iti influenteaza gandirea incat de multe ori te simti vinovat ca nu ai ramas pe ea. Dupa ce cunosti mai multe, incerci sa te intorci, dar niciodata nu mai e la fel. De cand ai plecat s-a schimbat fara tine... acum nici acolo nu poti sa ramai.
- Oarecum mi se pare trist... tie nu? Sa te tot invarti parca in acelasi cerc?
- Daca alegi tristetea trebuie sa o iei pe drumul ala de acolo... il vezi? Aici pe banca asta o sa te rog doar sa te gandesti pe ce drum vrei sa o iei. Deciziile se iau acolo, la linia de start. Banca e un loc de poposire, nu o carare.
- Ar trebui sa plecam, nu? Nimeni nu mai sta, toti umbla, inainte, inapoi, altii fug, altii plang, altii rad. Suntem singurii aici. Nu vii?
- Pentru un timp... nu.
- Dar ce astepi?
- Nimic. Deocamdata... sa ma lasi singur.

get rich or... whatever


E senzatia aia… ca si cum te trezesti dintr-un vis si iti dai seama de realitate. Nedumerirea mea e: tot timpul a  fost asa si nu mi-am dat seama? Sau e o situatie noua? Oare abia acum m-am trezit din somn? Adanc trebuie sa mai fi dormit...
            Si imi pare rau... asa de rau. As fi vrut sa fie altfel. Dar nu eu scriu scenariul asta.  Poate si daca l-as fi scris eu nu iesea mai bun, dar macar atunci eram sigura ca as fi stiut pe cine sa condamn.
Cateodata stau sa ma intreb daca e scris de cineva sau suntem doar niste actori fara impresari; fiecare alegandu-si un rol ce crede ca i se potriveste mai bine si derulam o continua repetitie, sperand sa primim un rol adevarat pe care sa il jucam dar care, evident, se lasa asteptat. Doar asa pot sa imi explic suferinta fara durere, tristetea fara lacrimi si nemultumirea fara razvratire.
Iar dincolo de tot am impresia ca singurul lucru ce ramane real si ne tine legati de realitate sunt banii. Sper sa nu se confunde cu materialism... ceea ce vreau sa spun e ca... dincolo de prietenie, dragoste, familie, siguranta- concepte ce devin din ce in ce mai abstracte- parca singurul element legat de realitate e nevoia de bani. E ca un fir rosu ce ne conditioneaza existenta si ambitiile. Nu mergem la facultatea de drept pentru ca ne obsedeaza ideea de dreptate ci pentru ca avocatii castiga bine, nici nu vrem sa fim profesori pentru ca suntem pasionati de ce descoperim si vrem sa impartasim si cu altii izvorul nesecat de cunostinta. Dar nu generalizez, vorbesc de majoritatea cazurilor. Cu siguranta exista exceptii.
La urma urmei, sau la inceputul inceputului, dincolo de orice nedumerire si cautare filozofica ai nevoie de haine, un loc unde sa stai si ceva sa mananci... : Sa faci ce iti place sau ti se potriveste si sa scoti bani din asta... cam asa de definea visul american, nu?
Nu e noutate, e de cand lumea: majoritatea ambitiilor umane se rezuma la a castiga, desi de pe toate acoperisurile ni s-a strigat ca banii nu aduc fericirea, ci prietenia si intelegerea si increderea si implinirea si pacea si speranta si dragostea. Oare  le cautam pana cand decidem sa ne maturizam iar apoi le numim ambitii utopice? 
 Concuzie...? Am asa un chef sa se termine...

Nu vesnic si totusi nu in zadar...

    Sunt aproape sigura ca din tot ce iti spun multe nu le asculti, sau poate chiar ti se par nimicuri. Te mai opresti din cand in cand din lungul meu monolog si te uiti la parul meu ce de multe ori e ondulat iar acum e drept. Iti dai seama si ca rad in timp ce vorbesc si ca imi plimb mult degetele prin par. Apoi cand te bruschez cu cate un „Acum zi si tu: nu-i asa? De fapt no, poate e altfel, dar mie asa mi se pare...” devii din nou atent si dupa cateva replici de integrare in conversatie  imi dai dreptate argumentand cuminte; alteori crezi altfel iar cea care asculta cuminte sunt eu... iar alteori... pur si simplu ma lasi sa vorbesc, stii ca asta imi place.
    Ma intreb de multe ori de ce nu pleci. Am impresia ca te plictisesc, te speriu sau poate te obosesc... dar tot aici ramai... vreau sa cred ca ramai nu pentru ca nu ai altceva mai bun de facut, nici pentru ca nu vrei sa ma faci sa ma simt prost... ci pentru ca iti place.
    Si totusi... doar vorbim... doar vorbesc eu mult si tu pe unde mai incapi :-”
    Ma gandesc ca multe din ce zic o sa le uiti imediat. Aveam la un moment dat impresia ca toate sunt in zadar... ca multe din cuvintele ce azi le zic si imi pun tot dorul in ele, maine nu, dar poimaine ori mi le aduc aminte numai eu, ori o sa ma fortez si eu sa le uit si o sa reusesc, iar intr-un final totul a fi doar... asa... un abur ce-a trecut si toata lumea l-a uitat. Azi vad putin altfel. Azi ma gandesc ca... mancarea ce o mananc azi nu imi va tine de foame saptamana viitoare in nici un caz, dar astazi sigur... deci nu e chiar in zadar.
    Hmmm... si ce vroiam sa spun? Pai... asta. Ca desi sunt ocupata sa vorbesc o gramada, imi dau seama ca ramai acolo martor si ascultator... nu stiu de ce ramai dar: multumesc ca ramai. Poate ti se pare ciudat ca iti zic asta... dar stii tu... e pentru ca prea multi pleaca... poate si tu o sa pleci, nu conteaza, inca ramai.
       Vrei sa iti spun un secret?

                                                  Eu nu plec. 
     

Si Au Trait TOTI Fericiti...



Sa fii fericit ca esti print si tocmai te-ai insurat… cu o fata frumoasa... cea mai frumoasa... am mai vazut...
Sa fii fericita ca esti printesa si tocmai te-ai casatorit cu printul din poveste si ai avut faimoasa nunta de trei zile si trei nopti, si toata lumea se uita la tine si se mira de cat esti de frumoasa... am mai vazut...
Sa fii fericit ca esti prietenul cel mai bun al mirelui, si il vezi coplesit de bucurie, si nu poti decat sa te bucuri alaturi de el... si pe tine te-am vazut...
Sa fii fericita ca esti doica miresei si fericirea din privirea ei iti copleseste inima... chiar si pe tine te-am vazut...

Dar nu numai ei... „toti” nu sunt doar personajele principale. „toti” sunt absolut TOTI.

Sa fie fericit si cel care trage clopotele la Biserica, si cel care a impartit farfuriile pe masa. Sa fie fericit si cel care canta la tobe, si cel la acordeon. Sa fie fericit si cel frumos, si cel urat, si cel scund si cel inalt, si cel bogat si cel sarac, si cea slaba si cea, da, exact, pana si cea grasa sa fie fericita. Sa fie fericiti toti... asta nu gasesc... desi asta asteptam sa fie comun si adevarat: un lant de fericire: fara invidie, egoism, inferioritate sau superioritate, importanta sau anonimat, mandrie, afirmare, prejudecata.

De mica, asa m-au invatat... ne-au mintit, sau am invatat noi gresit lectia?¿
Daca e minciuna... macar sa nu ii mai invatam asta pe cei de dupa noi.
Daca am invatat gresit lectia... inapoi... si de la capat... cam toti
         

aproape vacanta...



Mi-e dor de o senzatie... Atunci cand in sfarsit dupa un an scolar dormeam pana la 12 si ma trezea soarele intrand furis pe fereastra… primul gand era: unde-i telecomanda si unde-i Dani ca sa nu mi-o fure?  Mamaliga lui de copil ca s-a trezit inainte. Lasa ca il trimit eu pe afara si i-o fur: muaha ha ha ha 
De cateva zile ma doare capul. Mi-am zis ca e de la invatat. De doua zile nu am mai invatat nimic. Nu era de la invatat.
Pe langa asta sunt agitata si mi-e rau. Mi-am lasat dieta in pace si m-am pus sa manac si eu ca tot omul...nu era nici de la nemancat... acum ma simt doar vinovata ca am renuntat la dieta :-”
Azi ma enerveaza ideea de vacanta... cum poti sa stai o saptamana si sa lenevesti, sau sa te intinzi la soare stiind ca luni la ora 5 o iei inca pentru un an de la capat?  Asta in cazul in care dupa vacanta nu ajungi mai obosit decat inainte de ea... ceea ce e foarte posibil...  

Toate ca toate, dar mie nu imi place incotro merg directiile pe aici... pe aici=lume

Mie mi-e dor de o vara la razboieni...dar asa, o vara intreaga... cu flori, cu mures, cu dormit in fan, cu prieteni si caldura, cu floare soarelui,  porumb fiert, cu lebenita, cu tantari, cu o fuga pana la magazin dupa inghetata si o multime de copii ce isi petrec vara la bunici la tara, ca in fiecare an. Batrani ce stau la poarta, pe banca, ingrijind de gaini sa nu ajunga in sosea.
Atunci timpul nu trecea. Sau poate trecea, dar nu il baga nimeni in seama... adica nah... poate altii il bagau, eu nu. Ce facem maine? Nimic nou, dar fain de numa´ :D de ce sa cauti ceva nou cand ceea ce e vechi te satisface deja?

Societate... societate... societate... societate... bla bla bla pe atunci limbi straine

Atunci visam la acum.
Acum o sa intru in vacanta.
Nimic nu mai e la fel. Nici n-o sa mai fie.

„astazi chiar de m-as intoarce a-ntelege n-o mai pot”

Si da, peste 10 ani o sa ma gandesc: ce fain a fost acum 10 ani. 
E un cerc vicios. : ))

Ce taranca ma simt :)) =)) atata mai lipsea sa zic si ca ma duc la sapa... hmmm.. no way :O 

Cum incep sesiunea cum am chef de filozofii :-"...


1.
“te simti singura?” 
“de unde ideea asta?”
“mereu pui pe blog ceea ce te defineste, ceva cu care te identifici, si melodia aia avea ¨alone¨ in versuri”
“a, de-aia, pai, nu”

Pai nu... nu mai. Am terminat cu singuratatea. Sunt singura, dar nu ma simt singura; sunt singura, dar nu sufar de singuratate. Nu mi-am facut prieten, iubit, sau sot, sau orice alta persoana pe umarul careia sa fiu purtata. Cu ce am terminat e cu tristetea de a fi singur. Cu parerea de rau ca nu este altcineva in camera. 
Am decis sa nu ma plictisesc de mine. Cat timp stiu sa imi placa sa fiu singura am siguranta, pace si liniste. 
Nu caut pe nimeni. Nu intelege gresit, nu spun ca vreau sa raman asa, una e sa vrei si alta e sa cauti. De vrut, vreau, dar nu imi conditionez implinirea de asteptare. Pot sa imi umplu tot timpul ce il am fara sa fiu trista sau cuprinsa de amaraciune sau descurajata. Lumea nu e infinita, e doar suficient de mare incat sa imi umple o viata intreaga.

Aici se schimba macazul, ca sa nu mai ziceti ca vorbesc despre doua lucruri diferite in acelasi post, va spun de aici ca se schimba ideea. Nu vroiam sa pun doua posturi, asa ca am pus doua ganduri in acelasi post.

2.
Ultimul gand pe care l-am avut aseara inainte sa adorm, ultimul pe care mi-l amintesc e ca ma gandeam la trecut, la prezent si la viitor. E la moda tare: „tot ce avem e prezentul, de aceea traieste-ti viata la maxim acum”. Tot ce avem nu e prezentul. Ce avem si e al nostru e trecutul. Viitorul... nu e ceva ce vine, e incotro mergem. Prezentul nu exista, exista numai clipa imediat urmatoare. Ce e prezent? ziua de azi? Daca acum o secunda e trecut si peste o secunda e viitor... prezentul se pierde undeva la mijloc, sau poate se castiga. Dar vezi tu, nu pot sa am prezentul. Prezentul nu il am, prezentul il traiesc, si odata trait devine trecut... si abia atunci e al meu. Prezentul e clipa imediat urmatoare. Si am adormit...  

Înteles neînteles...

    Nu pot vedea dragostea decat absoluta. Daca nici dragostea nu e absoluta… atunci ce ramane?
    Si totusi…nu ti se pare ca folosim cuvinte pe care nu le intelegem, sau nu le cuprindem? … cuvinte precum dragoste, adevar, libertate, prietenie, pace, fericire… le declaram in fata celorlalti dand dovada de siguranta pe noi, si pare ca am rasturna pamantul ca sa fim crezuti… oarecum presupunem ca daca reusim sa convingem pe altii ne convingem si pe noi, iar convingerea se va transforma in realitate. Facem promisiuni si declaratii ce se dovedesc jumatati de masura, ce se dovedesc adevaruri cu termen de valabilitate. 
  "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit…"Mat.12:37
    Nu poti da ceea ce nu ai… nu pot da ceea ce nu am. Dar cuvintele sunt gratis, nu? 
    “Viaţa şi moartea stau în puterea limbii, iar cei ce o iubesc îi vor mânca roadele.” Prov 18:21

sentimente colorate...

e ceva ce imi place, si inca imi place mult... 
ale mele, ale noastre...
recunosc, am furat una si de la fratele meu, dar am modificat-o... ramane in familie;)) restul ale lui ... pe deviant aici.
enjoy :D
p.s.: pentru o vizualizare mai buna, fa click pe poza;)

absolvire nedorita

Pasesc in camera rece si simt priviri cum ma acuza. Le simt judecata, le simt ura, imi vad condamnarea. As putea sa zic si eu ceva, nu? Am la dispozitie 15 minute sa imi prezint declaratia, sa determin sa mi se ierte vina, sa mi se atenueze pedeapsa sau sa o inrautatesc. „orice cuvant va fi folosit...”.
Ma asez pe piatra rece. Pana aici a fost. Ma gandesc ca ori aici se termina tot... ori aici incepe tot. Ma intrebati daca sunt inocenta? Mai conteaza? Inocenta din punctul cui de vedere? Al meu? Al tau? Al lor? Al realitatii? Fiecare are realitatea lui, obiectivitatea si subiectivitatea lui. Da, pana si obiectivitatea e subiectiva...
Un fior imi zice ca as vrea sa lupt, dar nu am pentru ce, nu am impotriva cui. Imi strang usor picioarele la piept... cum ma declar? Vinovat. Ma uit la cei ce ma acuza: da, sunt vinovata. Ceea ce spuneti voi ca am facut e acolo... e trecut, e in memoria voastra, nu mai poate fi schimbat. Sa imi cer iertare? La ce va ajuta? Sa va spun ca imi pare rau? Cine o sa ma creada? Asa ca ia-ma. Fa-mi ce vrei. Nu am nimic, asa ca nu imi poti lua nimic. Poti sa imi spui sa iti platesc, daca nu ma am decat pe mine ce sa iti dau? Pe mine? Si eu la ce o sa iti fiu buna?
Daca am declaratia pregatita? Da. Declaratia mea e: „Nu mai am nimic de zis. Va rog, luati ce hotarare vi se va parea corecta”
Daca am emotii? Nu... nimic nu poate fi mai rau, nimic nu poate fi mai bine. Asa arata un om fara speranta, dar care nu are nimic de pierdut... nimic de castigat...  pierdut ,dar nu rusinat. Acestui om nu ii mai e frica de nimic.
Acum se ridica toti in picioare. Acum se da sentinta. De acum voi fi...
Cum? Libera? De ce? Pentru ce? Cine? Chiar eu? Sigur e numele meu pe foaia aia? Eu m-am pregatit sa ma pierd, m-am obijnuit cu ideea mea... m-am impacat cu ea... dar libera? Ce sa fac cu libertatea mea? Ce sa fac cu vina mea?
Nu o vreau!!! Luati-o de la mine. Nu vreau nici sperante nici investitii. Nu vreau iertare, nu vreau absolvire. Nu accept. Ma declar: vinovata.
De ce mi-ati luat vina cand eu ma impacam asa de bine cu ea?

nedumerire...



Pana la urma care e dragoste... ¿?

Aceea care iti ia luciditatea, si gusturile, si toanele, cea care se pierde in cealalta persoana, cea care te face sa gresesti, sa treci peste limitele scrise pe hartie... cea care te schimba in asa fel incat vrei sa ii semeni tot mai mult... cea care te lasa fara ratiune, fara sentiment stapanit, parca doar o dorinta de a fi acolo, de a fi cu...? cea care te rupe de realitate, de calendar, de oglinzi, de teorii? O avalansa, un torent... emotii, frica sa nu se termine, sa nu plece...

Sau...

Aceea in care esti tu si el, sau ea, doua personalitati ce se apreciaza, se implinesc, se plac... cu responsabilitate, cu hobby-uri, cu libertate, cu lucruri in comun, cu vise, cu calcule, maturitate, decizii, ratiune, sentimente constiente, cu: „trebuie”... ? Fara gelozie, fara posesie, fara nebunie... cu liniste, siguranta, luciditate, consecventa si statornicie...

Eu ma pierd in prima, desi sunt constienta ca are o tenta patologica... desi stiu ca intr-o zi o sa o aleg pe a doua...

curaj... sa vreau

Nu de putine ori ma izbesc de o situatie stanjenitoare: vreau ceva ce nu se ofera, dar sfarsesc prin a cumpara/accepta totusi ceva, desi e mai putin decat ceea ce as vrea. 
Ok, daca asta e premisa, acum o sa ii dau si explicatia. 
Deci: eu cam am in mintea mea ceea ce as vrea, atat de la o pereche de pantofi cat si de la o relatie, sau mancare, sau loc de munca; dar deoarece poate nu am rabdare, sau sunt in contratimp, sau ma obosesc sa mai caut sau sa astept pentru ceea ce as vrea, sau poate mi-e prea foame... o iau pe scurtatura si imi iau o pereche de pantofi nu de nuanta pe care am vrut-o... mananc ce nu imi place neaparat foarte tare, ma casatoresc fara sa fiu indragostita... sper ca ai prins ideea.   
As vrea sa am curaj sa spun ce vreau, sincer, si sa nu ma multumesc cu mai putin. Cred ca de multe ori imi lipseste curajul asta, poate din dorinta de a nu parea prea mofturoasa, poate pentru a nu ofensa, poate pentru a nu deranja prin pretentiile mele, poate... poate chiar pentru ca mi-e frica de faptul ca s-ar putea ca ceea ce eu vreau sa nu existe sau sa nu imi permit.... si atunci ma determin sa ma resemnez, cu ceva inferior a ceea ce vreau.
De multe ori mi s-a zis ca asta se intampla pentru ca idealizez prea mult, si ca s-ar putea ca asta sa imi fie condamnarea pentru nemultumire...                        
Te apreciez, pe tine cel incapatanat si determinat in ceea ce vrei, cel care are un tel si nu te multumesti cu mai putin. Pe cel care daca iti plac Daciile de culoare portocalie cu capota verde nu iti cumperi alta masina pana ce nu iti faci una la comanda: una portocalie si cu capota verde.
Nu e vorba de a fi maleabil, sau de a se fixa pe o idee si a fi intolerant la celelale. Cred ca o persoana care stie ce vrea si nu ii e teama sa spuna asta cu voce tare, si nu se lasa influentata de prea multe pareri, si cauta ceea ce vrea, si insista, si are rabdare si persevereaza e o persoana cu principii, cu respect fata de sine, e o persoana ce se cunoaste. Consider ca o astfel de persoana e sincera, se analizeaza si se accepta, ei nu ii e rusine cu ceea ce e, cu ceea ce simte si ceea ce gandeste... o persoana cu identitate, o identitate care precede alegerile pe care le face, si nu invers;   
Nu sunt naiva: nu e o persoana perfecta, nu e o persoana care nu o sa greseasca in alegeri, nici cineva peste care n-o sa dea „ghinionul” sau care o sa fie mereu satisfacuta si implinita, s-ar putea sa fie multumita cu ceea ce vrea, sau s-ar putea sa isi dai seama ca poate ceea ce a refuzat era mai potrivit... dar consider ca o astfel de persoana e impaciuita cu sine insasi, si asta e cateodata mult prea important pentru a fi ignorat. In plus, imi place sa cred ca daca dobandeste ce vrea si acel ceva rezulta nepotrivit, are curajul sa vrea in continuare si sa munceasca, sa persevereze si sa vrea din nou.  
Imi place ideea sa fiu o astfel de persoana... poate din nou idealizez:-¨ dar: vreau sa vreau ce vreau, si vrand sa vreau sa dobandesc... ce vreau, evident :D  

Pe de cealalta parte, cred ca uneori e greu si sa stim ce vrem, dar asta e alta poveste....
  Asculta mai multe audio Muzica
Suscribirse a: Entradas (Atom)