Nu vesnic si totusi nu in zadar...

    Sunt aproape sigura ca din tot ce iti spun multe nu le asculti, sau poate chiar ti se par nimicuri. Te mai opresti din cand in cand din lungul meu monolog si te uiti la parul meu ce de multe ori e ondulat iar acum e drept. Iti dai seama si ca rad in timp ce vorbesc si ca imi plimb mult degetele prin par. Apoi cand te bruschez cu cate un „Acum zi si tu: nu-i asa? De fapt no, poate e altfel, dar mie asa mi se pare...” devii din nou atent si dupa cateva replici de integrare in conversatie  imi dai dreptate argumentand cuminte; alteori crezi altfel iar cea care asculta cuminte sunt eu... iar alteori... pur si simplu ma lasi sa vorbesc, stii ca asta imi place.
    Ma intreb de multe ori de ce nu pleci. Am impresia ca te plictisesc, te speriu sau poate te obosesc... dar tot aici ramai... vreau sa cred ca ramai nu pentru ca nu ai altceva mai bun de facut, nici pentru ca nu vrei sa ma faci sa ma simt prost... ci pentru ca iti place.
    Si totusi... doar vorbim... doar vorbesc eu mult si tu pe unde mai incapi :-”
    Ma gandesc ca multe din ce zic o sa le uiti imediat. Aveam la un moment dat impresia ca toate sunt in zadar... ca multe din cuvintele ce azi le zic si imi pun tot dorul in ele, maine nu, dar poimaine ori mi le aduc aminte numai eu, ori o sa ma fortez si eu sa le uit si o sa reusesc, iar intr-un final totul a fi doar... asa... un abur ce-a trecut si toata lumea l-a uitat. Azi vad putin altfel. Azi ma gandesc ca... mancarea ce o mananc azi nu imi va tine de foame saptamana viitoare in nici un caz, dar astazi sigur... deci nu e chiar in zadar.
    Hmmm... si ce vroiam sa spun? Pai... asta. Ca desi sunt ocupata sa vorbesc o gramada, imi dau seama ca ramai acolo martor si ascultator... nu stiu de ce ramai dar: multumesc ca ramai. Poate ti se pare ciudat ca iti zic asta... dar stii tu... e pentru ca prea multi pleaca... poate si tu o sa pleci, nu conteaza, inca ramai.
       Vrei sa iti spun un secret?

                                                  Eu nu plec. 
     

Si Au Trait TOTI Fericiti...



Sa fii fericit ca esti print si tocmai te-ai insurat… cu o fata frumoasa... cea mai frumoasa... am mai vazut...
Sa fii fericita ca esti printesa si tocmai te-ai casatorit cu printul din poveste si ai avut faimoasa nunta de trei zile si trei nopti, si toata lumea se uita la tine si se mira de cat esti de frumoasa... am mai vazut...
Sa fii fericit ca esti prietenul cel mai bun al mirelui, si il vezi coplesit de bucurie, si nu poti decat sa te bucuri alaturi de el... si pe tine te-am vazut...
Sa fii fericita ca esti doica miresei si fericirea din privirea ei iti copleseste inima... chiar si pe tine te-am vazut...

Dar nu numai ei... „toti” nu sunt doar personajele principale. „toti” sunt absolut TOTI.

Sa fie fericit si cel care trage clopotele la Biserica, si cel care a impartit farfuriile pe masa. Sa fie fericit si cel care canta la tobe, si cel la acordeon. Sa fie fericit si cel frumos, si cel urat, si cel scund si cel inalt, si cel bogat si cel sarac, si cea slaba si cea, da, exact, pana si cea grasa sa fie fericita. Sa fie fericiti toti... asta nu gasesc... desi asta asteptam sa fie comun si adevarat: un lant de fericire: fara invidie, egoism, inferioritate sau superioritate, importanta sau anonimat, mandrie, afirmare, prejudecata.

De mica, asa m-au invatat... ne-au mintit, sau am invatat noi gresit lectia?¿
Daca e minciuna... macar sa nu ii mai invatam asta pe cei de dupa noi.
Daca am invatat gresit lectia... inapoi... si de la capat... cam toti
         

aproape vacanta...



Mi-e dor de o senzatie... Atunci cand in sfarsit dupa un an scolar dormeam pana la 12 si ma trezea soarele intrand furis pe fereastra… primul gand era: unde-i telecomanda si unde-i Dani ca sa nu mi-o fure?  Mamaliga lui de copil ca s-a trezit inainte. Lasa ca il trimit eu pe afara si i-o fur: muaha ha ha ha 
De cateva zile ma doare capul. Mi-am zis ca e de la invatat. De doua zile nu am mai invatat nimic. Nu era de la invatat.
Pe langa asta sunt agitata si mi-e rau. Mi-am lasat dieta in pace si m-am pus sa manac si eu ca tot omul...nu era nici de la nemancat... acum ma simt doar vinovata ca am renuntat la dieta :-”
Azi ma enerveaza ideea de vacanta... cum poti sa stai o saptamana si sa lenevesti, sau sa te intinzi la soare stiind ca luni la ora 5 o iei inca pentru un an de la capat?  Asta in cazul in care dupa vacanta nu ajungi mai obosit decat inainte de ea... ceea ce e foarte posibil...  

Toate ca toate, dar mie nu imi place incotro merg directiile pe aici... pe aici=lume

Mie mi-e dor de o vara la razboieni...dar asa, o vara intreaga... cu flori, cu mures, cu dormit in fan, cu prieteni si caldura, cu floare soarelui,  porumb fiert, cu lebenita, cu tantari, cu o fuga pana la magazin dupa inghetata si o multime de copii ce isi petrec vara la bunici la tara, ca in fiecare an. Batrani ce stau la poarta, pe banca, ingrijind de gaini sa nu ajunga in sosea.
Atunci timpul nu trecea. Sau poate trecea, dar nu il baga nimeni in seama... adica nah... poate altii il bagau, eu nu. Ce facem maine? Nimic nou, dar fain de numa´ :D de ce sa cauti ceva nou cand ceea ce e vechi te satisface deja?

Societate... societate... societate... societate... bla bla bla pe atunci limbi straine

Atunci visam la acum.
Acum o sa intru in vacanta.
Nimic nu mai e la fel. Nici n-o sa mai fie.

„astazi chiar de m-as intoarce a-ntelege n-o mai pot”

Si da, peste 10 ani o sa ma gandesc: ce fain a fost acum 10 ani. 
E un cerc vicios. : ))

Ce taranca ma simt :)) =)) atata mai lipsea sa zic si ca ma duc la sapa... hmmm.. no way :O 

Cum incep sesiunea cum am chef de filozofii :-"...


1.
“te simti singura?” 
“de unde ideea asta?”
“mereu pui pe blog ceea ce te defineste, ceva cu care te identifici, si melodia aia avea ¨alone¨ in versuri”
“a, de-aia, pai, nu”

Pai nu... nu mai. Am terminat cu singuratatea. Sunt singura, dar nu ma simt singura; sunt singura, dar nu sufar de singuratate. Nu mi-am facut prieten, iubit, sau sot, sau orice alta persoana pe umarul careia sa fiu purtata. Cu ce am terminat e cu tristetea de a fi singur. Cu parerea de rau ca nu este altcineva in camera. 
Am decis sa nu ma plictisesc de mine. Cat timp stiu sa imi placa sa fiu singura am siguranta, pace si liniste. 
Nu caut pe nimeni. Nu intelege gresit, nu spun ca vreau sa raman asa, una e sa vrei si alta e sa cauti. De vrut, vreau, dar nu imi conditionez implinirea de asteptare. Pot sa imi umplu tot timpul ce il am fara sa fiu trista sau cuprinsa de amaraciune sau descurajata. Lumea nu e infinita, e doar suficient de mare incat sa imi umple o viata intreaga.

Aici se schimba macazul, ca sa nu mai ziceti ca vorbesc despre doua lucruri diferite in acelasi post, va spun de aici ca se schimba ideea. Nu vroiam sa pun doua posturi, asa ca am pus doua ganduri in acelasi post.

2.
Ultimul gand pe care l-am avut aseara inainte sa adorm, ultimul pe care mi-l amintesc e ca ma gandeam la trecut, la prezent si la viitor. E la moda tare: „tot ce avem e prezentul, de aceea traieste-ti viata la maxim acum”. Tot ce avem nu e prezentul. Ce avem si e al nostru e trecutul. Viitorul... nu e ceva ce vine, e incotro mergem. Prezentul nu exista, exista numai clipa imediat urmatoare. Ce e prezent? ziua de azi? Daca acum o secunda e trecut si peste o secunda e viitor... prezentul se pierde undeva la mijloc, sau poate se castiga. Dar vezi tu, nu pot sa am prezentul. Prezentul nu il am, prezentul il traiesc, si odata trait devine trecut... si abia atunci e al meu. Prezentul e clipa imediat urmatoare. Si am adormit...  

Înteles neînteles...

    Nu pot vedea dragostea decat absoluta. Daca nici dragostea nu e absoluta… atunci ce ramane?
    Si totusi…nu ti se pare ca folosim cuvinte pe care nu le intelegem, sau nu le cuprindem? … cuvinte precum dragoste, adevar, libertate, prietenie, pace, fericire… le declaram in fata celorlalti dand dovada de siguranta pe noi, si pare ca am rasturna pamantul ca sa fim crezuti… oarecum presupunem ca daca reusim sa convingem pe altii ne convingem si pe noi, iar convingerea se va transforma in realitate. Facem promisiuni si declaratii ce se dovedesc jumatati de masura, ce se dovedesc adevaruri cu termen de valabilitate. 
  "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit…"Mat.12:37
    Nu poti da ceea ce nu ai… nu pot da ceea ce nu am. Dar cuvintele sunt gratis, nu? 
    “Viaţa şi moartea stau în puterea limbii, iar cei ce o iubesc îi vor mânca roadele.” Prov 18:21

sentimente colorate...

e ceva ce imi place, si inca imi place mult... 
ale mele, ale noastre...
recunosc, am furat una si de la fratele meu, dar am modificat-o... ramane in familie;)) restul ale lui ... pe deviant aici.
enjoy :D
p.s.: pentru o vizualizare mai buna, fa click pe poza;)

absolvire nedorita

Pasesc in camera rece si simt priviri cum ma acuza. Le simt judecata, le simt ura, imi vad condamnarea. As putea sa zic si eu ceva, nu? Am la dispozitie 15 minute sa imi prezint declaratia, sa determin sa mi se ierte vina, sa mi se atenueze pedeapsa sau sa o inrautatesc. „orice cuvant va fi folosit...”.
Ma asez pe piatra rece. Pana aici a fost. Ma gandesc ca ori aici se termina tot... ori aici incepe tot. Ma intrebati daca sunt inocenta? Mai conteaza? Inocenta din punctul cui de vedere? Al meu? Al tau? Al lor? Al realitatii? Fiecare are realitatea lui, obiectivitatea si subiectivitatea lui. Da, pana si obiectivitatea e subiectiva...
Un fior imi zice ca as vrea sa lupt, dar nu am pentru ce, nu am impotriva cui. Imi strang usor picioarele la piept... cum ma declar? Vinovat. Ma uit la cei ce ma acuza: da, sunt vinovata. Ceea ce spuneti voi ca am facut e acolo... e trecut, e in memoria voastra, nu mai poate fi schimbat. Sa imi cer iertare? La ce va ajuta? Sa va spun ca imi pare rau? Cine o sa ma creada? Asa ca ia-ma. Fa-mi ce vrei. Nu am nimic, asa ca nu imi poti lua nimic. Poti sa imi spui sa iti platesc, daca nu ma am decat pe mine ce sa iti dau? Pe mine? Si eu la ce o sa iti fiu buna?
Daca am declaratia pregatita? Da. Declaratia mea e: „Nu mai am nimic de zis. Va rog, luati ce hotarare vi se va parea corecta”
Daca am emotii? Nu... nimic nu poate fi mai rau, nimic nu poate fi mai bine. Asa arata un om fara speranta, dar care nu are nimic de pierdut... nimic de castigat...  pierdut ,dar nu rusinat. Acestui om nu ii mai e frica de nimic.
Acum se ridica toti in picioare. Acum se da sentinta. De acum voi fi...
Cum? Libera? De ce? Pentru ce? Cine? Chiar eu? Sigur e numele meu pe foaia aia? Eu m-am pregatit sa ma pierd, m-am obijnuit cu ideea mea... m-am impacat cu ea... dar libera? Ce sa fac cu libertatea mea? Ce sa fac cu vina mea?
Nu o vreau!!! Luati-o de la mine. Nu vreau nici sperante nici investitii. Nu vreau iertare, nu vreau absolvire. Nu accept. Ma declar: vinovata.
De ce mi-ati luat vina cand eu ma impacam asa de bine cu ea?

nedumerire...



Pana la urma care e dragoste... ¿?

Aceea care iti ia luciditatea, si gusturile, si toanele, cea care se pierde in cealalta persoana, cea care te face sa gresesti, sa treci peste limitele scrise pe hartie... cea care te schimba in asa fel incat vrei sa ii semeni tot mai mult... cea care te lasa fara ratiune, fara sentiment stapanit, parca doar o dorinta de a fi acolo, de a fi cu...? cea care te rupe de realitate, de calendar, de oglinzi, de teorii? O avalansa, un torent... emotii, frica sa nu se termine, sa nu plece...

Sau...

Aceea in care esti tu si el, sau ea, doua personalitati ce se apreciaza, se implinesc, se plac... cu responsabilitate, cu hobby-uri, cu libertate, cu lucruri in comun, cu vise, cu calcule, maturitate, decizii, ratiune, sentimente constiente, cu: „trebuie”... ? Fara gelozie, fara posesie, fara nebunie... cu liniste, siguranta, luciditate, consecventa si statornicie...

Eu ma pierd in prima, desi sunt constienta ca are o tenta patologica... desi stiu ca intr-o zi o sa o aleg pe a doua...

curaj... sa vreau

Nu de putine ori ma izbesc de o situatie stanjenitoare: vreau ceva ce nu se ofera, dar sfarsesc prin a cumpara/accepta totusi ceva, desi e mai putin decat ceea ce as vrea. 
Ok, daca asta e premisa, acum o sa ii dau si explicatia. 
Deci: eu cam am in mintea mea ceea ce as vrea, atat de la o pereche de pantofi cat si de la o relatie, sau mancare, sau loc de munca; dar deoarece poate nu am rabdare, sau sunt in contratimp, sau ma obosesc sa mai caut sau sa astept pentru ceea ce as vrea, sau poate mi-e prea foame... o iau pe scurtatura si imi iau o pereche de pantofi nu de nuanta pe care am vrut-o... mananc ce nu imi place neaparat foarte tare, ma casatoresc fara sa fiu indragostita... sper ca ai prins ideea.   
As vrea sa am curaj sa spun ce vreau, sincer, si sa nu ma multumesc cu mai putin. Cred ca de multe ori imi lipseste curajul asta, poate din dorinta de a nu parea prea mofturoasa, poate pentru a nu ofensa, poate pentru a nu deranja prin pretentiile mele, poate... poate chiar pentru ca mi-e frica de faptul ca s-ar putea ca ceea ce eu vreau sa nu existe sau sa nu imi permit.... si atunci ma determin sa ma resemnez, cu ceva inferior a ceea ce vreau.
De multe ori mi s-a zis ca asta se intampla pentru ca idealizez prea mult, si ca s-ar putea ca asta sa imi fie condamnarea pentru nemultumire...                        
Te apreciez, pe tine cel incapatanat si determinat in ceea ce vrei, cel care are un tel si nu te multumesti cu mai putin. Pe cel care daca iti plac Daciile de culoare portocalie cu capota verde nu iti cumperi alta masina pana ce nu iti faci una la comanda: una portocalie si cu capota verde.
Nu e vorba de a fi maleabil, sau de a se fixa pe o idee si a fi intolerant la celelale. Cred ca o persoana care stie ce vrea si nu ii e teama sa spuna asta cu voce tare, si nu se lasa influentata de prea multe pareri, si cauta ceea ce vrea, si insista, si are rabdare si persevereaza e o persoana cu principii, cu respect fata de sine, e o persoana ce se cunoaste. Consider ca o astfel de persoana e sincera, se analizeaza si se accepta, ei nu ii e rusine cu ceea ce e, cu ceea ce simte si ceea ce gandeste... o persoana cu identitate, o identitate care precede alegerile pe care le face, si nu invers;   
Nu sunt naiva: nu e o persoana perfecta, nu e o persoana care nu o sa greseasca in alegeri, nici cineva peste care n-o sa dea „ghinionul” sau care o sa fie mereu satisfacuta si implinita, s-ar putea sa fie multumita cu ceea ce vrea, sau s-ar putea sa isi dai seama ca poate ceea ce a refuzat era mai potrivit... dar consider ca o astfel de persoana e impaciuita cu sine insasi, si asta e cateodata mult prea important pentru a fi ignorat. In plus, imi place sa cred ca daca dobandeste ce vrea si acel ceva rezulta nepotrivit, are curajul sa vrea in continuare si sa munceasca, sa persevereze si sa vrea din nou.  
Imi place ideea sa fiu o astfel de persoana... poate din nou idealizez:-¨ dar: vreau sa vreau ce vreau, si vrand sa vreau sa dobandesc... ce vreau, evident :D  

Pe de cealalta parte, cred ca uneori e greu si sa stim ce vrem, dar asta e alta poveste....
  Asculta mai multe audio Muzica

I have a dream :-"

"-I have a dream! 
-What dream? 
-To have a dream!"
Mi-a ramas partea asta de dialog in minte din Scary Movie, nu mai stiu exact care dintre ele. Am ras cand am auzit-o si inca mi se pare amuzanta, insa ma regasesc de multe ori in aceeasi stare. Nici nu stiu daca e trist sau fain. Sa ma explic.
Tata mi-a zis de cand ma stiu sa fiu hotarata in viata, sa stiu ce vreau... sa imi aleg din multitudinea de posibilitati ceea ce imi place cel mai mult si sa fac tot posibilul sa ajung sa am sau sa fiu ceea ce am ales.
Desi risc sa ridic un semn mare de ingrijorare pe fruntea lui tata, la cei 20 de anisori ai mei, si 10 luni, in anul trei de facultate: suprize, surprize: nu stiu ce vreau sa fiu... sorry dad. De fapt, stai, stiu ce vreau sa fiu, dar nu consider ca asta se leaga de o profesie.
Ascultam la o emisiune pe un nene ce zicea ca de-a lungul istoriei, problemele individului in societate difera de la o epoca la alta; daca la inceputuri omul era preocupat de a avea ce manca, si daca in Evul Mediu era procupat de salvarea sufletului de iad, azi cica procuparea noastra e sa ne regasim pe noi insine, sa ne desoperim potentialul, valorile, calitatile, dorintele, gusturile, aspiratiile, talentele, si de ce nu defectele, deficientele. De aici si tendinta omului modern de a adopta practici ale religiilor orientale ce implica meditatia, gen yoga. Mie mi se pare destul de valabila teoria, dat fiind ca o observ la mine.
In rest, nu vreau sa te invat nimic, nici sa fii ca mine, nici ca tata, nici ca Pantera Roz. Imi doresc sa gasesc raspunsuri la preocuparea noastra cotidiana. Sa fiu implinita: sufleteste, spiritual si material, si dupa parerea mea asta nu are asa de mult legatura cu profesia pe care o aleg. Cum am mai zis-o si alta data: scopul meu in viata e sa fiu fericita, si ca fericirea mea sa nu provoace nefericirea altuia.
Toate cele bune, amin :D

j u s t .....a.....puppet?

Marioneta. Dar nu acum. Acum papusa cu sfori, sfori pe care acum nu le mai trage nimeni.
A fost de toate de-a lungul scurtei ei actuari. O cariera scurta si in graba. Totusi, parca si-a jucat bine rolurile pana acum; dar momentan nu mai e antrenata in nici un joc. Acum sta deoparte si cand intreaba daca n-ar trebui sa fie cineva i se raspunde: „acum poti fi tu, acum nu mai trebuie sa joci nici un rol”. Fenomenal. Acum e libera sa fie ea... ea care?
A fost personaj negativ si i-a placut aerul ala dezinteresat si rece. Pana si personaj pozitiv i-a placut, cu acea privire calda si intelegatoare, acele sentimente sincere si inaltatoare, acea inocenta deseori nedreptatita, dar mereu aprobata de audienta.
I se spune ca acum poate fi cine vrea ea. Dar nu vrea sa fie ea. Sa fie ea e sa fie indiferenta, sa fie cineva, asta e ceea ce vrea. Un joc structurat si mereu definit de un scop, de o morala, de un final.
E ciudat, pentru ca tot ce face, face in graba, iar cand ajunge la final ii pare rau ca se termina. E dornica mereu de pauze, iar cand e in pauza se plictiseste. Vrea sa fie singura, iar singura se simte singura si vrea sa fie inconjurata de prieteni. Poate pentru ca pe ea se stie deja prea bine, de-aia vrea roluri noi. Si-a pus o eticheta si i-au pus-o si altii. Un rol mai afirmant sau poate, de ce nu, anonim, aduce mereu un aer nou, o provocare, exact ceea ce ii da pofta de viata, atat ei cat si lor.
Oare nu se simte goala si superficiala? Oare chiar nu are nimic de oferit iar rolurile pe care le joaca ii aduc acel element interesant ce o face atragatoare?
Personajele pe care le imita sunt fictive, dar parca mai reale decat ea insasi.
Isi ia o sfoara si o arunca intr-o parte. Poate o apuca cineva, o mai trage de o mana, de un picior, ii mai zice sa faca ceva. Ii mai da o identitate, o poveste...
Avea la un moment dat un rol antrenant si de care era mandra, chiar se simtea bine in pielea personajului, credea ca s-a regasit in sfarsit intr-un rol, un rol ce putea sa si-l insuseasca permanent ca al ei, un rol ce intr-o zi nu o sa il mai joace, ci o sa il traiasca... dar regizorul a schimbat de teatru, si odata cu plecarea lui piesa a fost suspendata.
O urmaresc de ceva timp in starea ei... cateodata mi-e mila de ea, alteori ma enerveaza cu atitudinea ei infantila si incapatanata. De data asta ii intind o foarfeca. Poate ar trebui sa isi taie franghiile alea, sa nu o mai controleze nimeni niciodata. Si-ar pierde profesia, ar renunta la munca, ar ajunge singura pe noi meleaguri, doar ca acolo e problema: de ea singura ii e cel mai frica.
E naiva, evident. Ai zice ca ii lipseste o masura de stima de sine, niste scopuri si o identitate. Si totusi, nu plange, nu iti zice nimic, are o privire fara indicii de ce se afla dincolo de ea... chiar crede ca nimeni nu stie. Te enerveaza rasul ei smecher de parca le-ar sti pe toate si nu cere ajutor nimanui. Oare chiar e inconstienta?

just let me... nevermind

Ma furisez pentru a mia oara si privesc iarasi din spatele unui perete… daca as putea ajunge pana acolo fara sa… fara sa  ma vada nimeni, daca doar l-as putea atinge, daca l-as lua odata in brate, odata ce as avea langa mine n-ar mai conta nimic. Apoi, atunci as putea sa incerc sa le explic de ce… atunci poate ar intelege... acum nu vor sa asculte, acum cred ca ii mint, acum ma iau puternic de brat si imi zic iar ca trebuie sa parasesc incaperea… am incercat orice intrare, si geamul, si aerisirea, m-am dat drept alta, am furat identitati… mereu m-au prins. Am incercat si intrarea principala, si sinceritatea, nici asa n-a mers. O, de m-ar intelege… as avea in mana tot ce mi-e necesar ca sa nu mai am nevoie de nimic altceva... daca doar as putea ajunge. 
Dar e pazit bine, prea bine, atat de bine... au un fel de dispozitive de alarma ce inca nu stiu sa le dezarmez, au niste raze laser ce ard tare, niste pazitori ce nu ma lasa nici sa privesc, un aer ce nu ma lasa sa il respir. Nu pot ajunge... si mi-e frica sa mai fac un singur pas... mi-e frica sa nu pier inainte sa ajung... simt ca obosesc, simt ca nu mai pot, simt ca ma sfarsesc in incercare... nu vreau sa cred despre mine ca renunt... chiar nu vreau! dar daca ai face tu ceva, daca le-ai explica tu ca de fapt nu e nevoie sa te pazeasca atat, ca sunt de incredere, ca nu vreau sa tradez, ca nu vreau sa ranesc pe nimeni, ca nu port nici o arma la mine... ca am favor din partea ta, ca doar vreau sa ajung la tine... ca si tu ma vrei acolo... 
...sau oare tu le-ai zis sa nu ma lase sa intru?  
 Atunci... nu e necesar sa ma arunce nimeni afara... 

punct extern


De la distanta…Daca ar fi un film… i-ar imparti in oameni frumosi, urati, destepti, populari, importanti, buni, rai… tot felul de tipuri. Dar asa… nu ii vezi nicicum. Nu e nici un erou intre ei, nimeni sa iasa in frunte… mai tresalta din cand in cand, dar se aseaza la loc. Ocupati cu probleme din ce in ce mai minore, pana ce nu se mai preocupa cu nimic. Nu merg in alta parte, poate pentru ca peste tot e la fel, poate pentru ca nici nu mai simt nevoia. O lume mare plina de oameni singuri. Multimi de oameni singuri. 

De sus si cel mai mare om e mic. Din afara contextului orice lacrima e neinteleasa si inexplicabila. De la distanta dragostea e prostie, razbunarea si dusmania infantile. De la distanta cam nimic nu conteaza. De la distanta si tu si ei si eu suntem toti singuri. De la distanta... doar de la distanta...

azi ma vreau acasa...


Nu de putine ori am tendinta unei gaini. Stii cum face gaina... nu? In momentul in care trece strada... daca zareste un pericol si trebuie sa fuga, niciodata nu merge inainte, chiar daca e trecuta deja de jumatatea drumului... ea mereu se intoarce pe drumul pe care a venit... stii de ce? Pentru ca stie ca desi mai lung, drumul parcurs e deja sigur. Nu e mereu sigur, dar convingerea ei e aceasta. 
Nu doar eu... mai stiu si pe altii... cand lucrurile merg aiurea, cand ceva se intrezareste care ne ameninta siguranta, prietenia, comoditatea... retragerea devine cea mai potrivita optiune... retragerea acasa, sau intre vechii prieteni sau la vechiurile obiceiuri.
Ma cunosc suficient de bine ca sa stiu ca imi e greu sa iau o decizie si sa nu ma uit mereu la cealalta varianta... oare cum ar fi sa... mi-e frica sa nu imi determine asta o nemultumire constanta, o frustrare care sa ma faca singura vinovata a propriei nefericiri in viitor. 
Si totusi, acum ma vreau acasa...  
Stiu ca cel mai ideal e cand simti ca e greu sa mergi inainte, sa nu te lasi rapus, sa nu te lasi inrait de circumstante ci sa te folosesti mereu de ele ca sa cresti. Stiu ca intre a alege sa ramai, sa te intorci si sa mergi inainte, excelent ar fi sa mergi inainte... dar ma gandesc: „daca esti pe varf de munte, un pas inainte nu e propasire” 
Iar azi ma vreau acasa...

if i were a boy...

  Si poti sa il acuzi de napasare, poate si de indiferenta, nu simtita, ci afisata. Ca nu are dreptul? Stie. A invatat de la cei mai buni ca e mai bine sa nu simti nimic... ironia e ca asta a invatat in timp ce incerca sa ii invete el pe ei contrariul. Acum are impresia ca a facut schimb de roluri... si ca nici atunci, nici acum nu e in pozitie sa invete pe nimeni... 
Ii tine in mana ca un buchet… ii tine in palma, legati de degete, atarnand printre ele. Uneori se  lasa coplesit de bucuria lor, alteori e prea distrat, sau distras, sau detasat pentru ca sa ii mai ia in seama. Le merge bine de obicei, iar cand sufar isi face timp...uneori... sa se uite de ce, si observa ca din cand in cand e pentru ca unghiile sale sunt inclestate in carnea lor frageda. Alteori ii aude cum suspina si ii lasa sa se descurce singuri. Daca atunci vor considera ca alte palme sunt mai primitoare... sunt liberi sa plece 
Asa ca nu vrea sa te uiti la el, sa fii ca el... 
Acum, din cand in cand il rascoleste cate-o stare, sau alta, dar a invatat ca efectiv dupa una, doua, sau mai multe deep breaths toate trec... da, toate trec, pana si cutremurele au un moment in care se opresc, doar ca de cele mai multe ori noi nu mai suntem la fel dupa ce au trecut...  
Nu a vrut sa ajunga sa fie asa, sa creada asa. Si stie ca o sa ii treaca... o sa vrea sa fie iar cel de dinainte. Nu va ramane asa, nu simte ca e bine asa. Asa e nepasator, asa e fara simtire... dar poate cateodata e mai sanatos sa nu simta...
De-aia nu mai sufera, pentru ca nu mai simte. Nu are curaj sa simta din nou. Nu are incredere... nici in el, nici in ei... 
Dar o sa se trezeasca intr-o dimineata cu chef sa fie simtitor... azi nu. 
Asa ca voi, cei din buchetele lui... sunteti liberi sa plecati... nu va poate promite nimic. E o perioada in care nu o sa faca nimic pentru a va pastra... nu o sa zica nimic sa va convinga sa ramaneti... 

Cine vrea sa ramana... ramana 
           Cine vrea sa plece... pleaca

Ochii lui nu o sa planga si sufletul nu o sa ii mai suspine pentru inca o perioada... si totusi,  inca ii pare rau pentru cei ce tin la el... se intreaba: cine si cat o sa reziste...si mai ales: de ce?

Asculta mai multe audio Muzica

Suscribirse a: Entradas (Atom)