absolvire nedorita

Pasesc in camera rece si simt priviri cum ma acuza. Le simt judecata, le simt ura, imi vad condamnarea. As putea sa zic si eu ceva, nu? Am la dispozitie 15 minute sa imi prezint declaratia, sa determin sa mi se ierte vina, sa mi se atenueze pedeapsa sau sa o inrautatesc. „orice cuvant va fi folosit...”.
Ma asez pe piatra rece. Pana aici a fost. Ma gandesc ca ori aici se termina tot... ori aici incepe tot. Ma intrebati daca sunt inocenta? Mai conteaza? Inocenta din punctul cui de vedere? Al meu? Al tau? Al lor? Al realitatii? Fiecare are realitatea lui, obiectivitatea si subiectivitatea lui. Da, pana si obiectivitatea e subiectiva...
Un fior imi zice ca as vrea sa lupt, dar nu am pentru ce, nu am impotriva cui. Imi strang usor picioarele la piept... cum ma declar? Vinovat. Ma uit la cei ce ma acuza: da, sunt vinovata. Ceea ce spuneti voi ca am facut e acolo... e trecut, e in memoria voastra, nu mai poate fi schimbat. Sa imi cer iertare? La ce va ajuta? Sa va spun ca imi pare rau? Cine o sa ma creada? Asa ca ia-ma. Fa-mi ce vrei. Nu am nimic, asa ca nu imi poti lua nimic. Poti sa imi spui sa iti platesc, daca nu ma am decat pe mine ce sa iti dau? Pe mine? Si eu la ce o sa iti fiu buna?
Daca am declaratia pregatita? Da. Declaratia mea e: „Nu mai am nimic de zis. Va rog, luati ce hotarare vi se va parea corecta”
Daca am emotii? Nu... nimic nu poate fi mai rau, nimic nu poate fi mai bine. Asa arata un om fara speranta, dar care nu are nimic de pierdut... nimic de castigat...  pierdut ,dar nu rusinat. Acestui om nu ii mai e frica de nimic.
Acum se ridica toti in picioare. Acum se da sentinta. De acum voi fi...
Cum? Libera? De ce? Pentru ce? Cine? Chiar eu? Sigur e numele meu pe foaia aia? Eu m-am pregatit sa ma pierd, m-am obijnuit cu ideea mea... m-am impacat cu ea... dar libera? Ce sa fac cu libertatea mea? Ce sa fac cu vina mea?
Nu o vreau!!! Luati-o de la mine. Nu vreau nici sperante nici investitii. Nu vreau iertare, nu vreau absolvire. Nu accept. Ma declar: vinovata.
De ce mi-ati luat vina cand eu ma impacam asa de bine cu ea?

nedumerire...



Pana la urma care e dragoste... ¿?

Aceea care iti ia luciditatea, si gusturile, si toanele, cea care se pierde in cealalta persoana, cea care te face sa gresesti, sa treci peste limitele scrise pe hartie... cea care te schimba in asa fel incat vrei sa ii semeni tot mai mult... cea care te lasa fara ratiune, fara sentiment stapanit, parca doar o dorinta de a fi acolo, de a fi cu...? cea care te rupe de realitate, de calendar, de oglinzi, de teorii? O avalansa, un torent... emotii, frica sa nu se termine, sa nu plece...

Sau...

Aceea in care esti tu si el, sau ea, doua personalitati ce se apreciaza, se implinesc, se plac... cu responsabilitate, cu hobby-uri, cu libertate, cu lucruri in comun, cu vise, cu calcule, maturitate, decizii, ratiune, sentimente constiente, cu: „trebuie”... ? Fara gelozie, fara posesie, fara nebunie... cu liniste, siguranta, luciditate, consecventa si statornicie...

Eu ma pierd in prima, desi sunt constienta ca are o tenta patologica... desi stiu ca intr-o zi o sa o aleg pe a doua...

curaj... sa vreau

Nu de putine ori ma izbesc de o situatie stanjenitoare: vreau ceva ce nu se ofera, dar sfarsesc prin a cumpara/accepta totusi ceva, desi e mai putin decat ceea ce as vrea. 
Ok, daca asta e premisa, acum o sa ii dau si explicatia. 
Deci: eu cam am in mintea mea ceea ce as vrea, atat de la o pereche de pantofi cat si de la o relatie, sau mancare, sau loc de munca; dar deoarece poate nu am rabdare, sau sunt in contratimp, sau ma obosesc sa mai caut sau sa astept pentru ceea ce as vrea, sau poate mi-e prea foame... o iau pe scurtatura si imi iau o pereche de pantofi nu de nuanta pe care am vrut-o... mananc ce nu imi place neaparat foarte tare, ma casatoresc fara sa fiu indragostita... sper ca ai prins ideea.   
As vrea sa am curaj sa spun ce vreau, sincer, si sa nu ma multumesc cu mai putin. Cred ca de multe ori imi lipseste curajul asta, poate din dorinta de a nu parea prea mofturoasa, poate pentru a nu ofensa, poate pentru a nu deranja prin pretentiile mele, poate... poate chiar pentru ca mi-e frica de faptul ca s-ar putea ca ceea ce eu vreau sa nu existe sau sa nu imi permit.... si atunci ma determin sa ma resemnez, cu ceva inferior a ceea ce vreau.
De multe ori mi s-a zis ca asta se intampla pentru ca idealizez prea mult, si ca s-ar putea ca asta sa imi fie condamnarea pentru nemultumire...                        
Te apreciez, pe tine cel incapatanat si determinat in ceea ce vrei, cel care are un tel si nu te multumesti cu mai putin. Pe cel care daca iti plac Daciile de culoare portocalie cu capota verde nu iti cumperi alta masina pana ce nu iti faci una la comanda: una portocalie si cu capota verde.
Nu e vorba de a fi maleabil, sau de a se fixa pe o idee si a fi intolerant la celelale. Cred ca o persoana care stie ce vrea si nu ii e teama sa spuna asta cu voce tare, si nu se lasa influentata de prea multe pareri, si cauta ceea ce vrea, si insista, si are rabdare si persevereaza e o persoana cu principii, cu respect fata de sine, e o persoana ce se cunoaste. Consider ca o astfel de persoana e sincera, se analizeaza si se accepta, ei nu ii e rusine cu ceea ce e, cu ceea ce simte si ceea ce gandeste... o persoana cu identitate, o identitate care precede alegerile pe care le face, si nu invers;   
Nu sunt naiva: nu e o persoana perfecta, nu e o persoana care nu o sa greseasca in alegeri, nici cineva peste care n-o sa dea „ghinionul” sau care o sa fie mereu satisfacuta si implinita, s-ar putea sa fie multumita cu ceea ce vrea, sau s-ar putea sa isi dai seama ca poate ceea ce a refuzat era mai potrivit... dar consider ca o astfel de persoana e impaciuita cu sine insasi, si asta e cateodata mult prea important pentru a fi ignorat. In plus, imi place sa cred ca daca dobandeste ce vrea si acel ceva rezulta nepotrivit, are curajul sa vrea in continuare si sa munceasca, sa persevereze si sa vrea din nou.  
Imi place ideea sa fiu o astfel de persoana... poate din nou idealizez:-¨ dar: vreau sa vreau ce vreau, si vrand sa vreau sa dobandesc... ce vreau, evident :D  

Pe de cealalta parte, cred ca uneori e greu si sa stim ce vrem, dar asta e alta poveste....
  Asculta mai multe audio Muzica

I have a dream :-"

"-I have a dream! 
-What dream? 
-To have a dream!"
Mi-a ramas partea asta de dialog in minte din Scary Movie, nu mai stiu exact care dintre ele. Am ras cand am auzit-o si inca mi se pare amuzanta, insa ma regasesc de multe ori in aceeasi stare. Nici nu stiu daca e trist sau fain. Sa ma explic.
Tata mi-a zis de cand ma stiu sa fiu hotarata in viata, sa stiu ce vreau... sa imi aleg din multitudinea de posibilitati ceea ce imi place cel mai mult si sa fac tot posibilul sa ajung sa am sau sa fiu ceea ce am ales.
Desi risc sa ridic un semn mare de ingrijorare pe fruntea lui tata, la cei 20 de anisori ai mei, si 10 luni, in anul trei de facultate: suprize, surprize: nu stiu ce vreau sa fiu... sorry dad. De fapt, stai, stiu ce vreau sa fiu, dar nu consider ca asta se leaga de o profesie.
Ascultam la o emisiune pe un nene ce zicea ca de-a lungul istoriei, problemele individului in societate difera de la o epoca la alta; daca la inceputuri omul era preocupat de a avea ce manca, si daca in Evul Mediu era procupat de salvarea sufletului de iad, azi cica procuparea noastra e sa ne regasim pe noi insine, sa ne desoperim potentialul, valorile, calitatile, dorintele, gusturile, aspiratiile, talentele, si de ce nu defectele, deficientele. De aici si tendinta omului modern de a adopta practici ale religiilor orientale ce implica meditatia, gen yoga. Mie mi se pare destul de valabila teoria, dat fiind ca o observ la mine.
In rest, nu vreau sa te invat nimic, nici sa fii ca mine, nici ca tata, nici ca Pantera Roz. Imi doresc sa gasesc raspunsuri la preocuparea noastra cotidiana. Sa fiu implinita: sufleteste, spiritual si material, si dupa parerea mea asta nu are asa de mult legatura cu profesia pe care o aleg. Cum am mai zis-o si alta data: scopul meu in viata e sa fiu fericita, si ca fericirea mea sa nu provoace nefericirea altuia.
Toate cele bune, amin :D

j u s t .....a.....puppet?

Marioneta. Dar nu acum. Acum papusa cu sfori, sfori pe care acum nu le mai trage nimeni.
A fost de toate de-a lungul scurtei ei actuari. O cariera scurta si in graba. Totusi, parca si-a jucat bine rolurile pana acum; dar momentan nu mai e antrenata in nici un joc. Acum sta deoparte si cand intreaba daca n-ar trebui sa fie cineva i se raspunde: „acum poti fi tu, acum nu mai trebuie sa joci nici un rol”. Fenomenal. Acum e libera sa fie ea... ea care?
A fost personaj negativ si i-a placut aerul ala dezinteresat si rece. Pana si personaj pozitiv i-a placut, cu acea privire calda si intelegatoare, acele sentimente sincere si inaltatoare, acea inocenta deseori nedreptatita, dar mereu aprobata de audienta.
I se spune ca acum poate fi cine vrea ea. Dar nu vrea sa fie ea. Sa fie ea e sa fie indiferenta, sa fie cineva, asta e ceea ce vrea. Un joc structurat si mereu definit de un scop, de o morala, de un final.
E ciudat, pentru ca tot ce face, face in graba, iar cand ajunge la final ii pare rau ca se termina. E dornica mereu de pauze, iar cand e in pauza se plictiseste. Vrea sa fie singura, iar singura se simte singura si vrea sa fie inconjurata de prieteni. Poate pentru ca pe ea se stie deja prea bine, de-aia vrea roluri noi. Si-a pus o eticheta si i-au pus-o si altii. Un rol mai afirmant sau poate, de ce nu, anonim, aduce mereu un aer nou, o provocare, exact ceea ce ii da pofta de viata, atat ei cat si lor.
Oare nu se simte goala si superficiala? Oare chiar nu are nimic de oferit iar rolurile pe care le joaca ii aduc acel element interesant ce o face atragatoare?
Personajele pe care le imita sunt fictive, dar parca mai reale decat ea insasi.
Isi ia o sfoara si o arunca intr-o parte. Poate o apuca cineva, o mai trage de o mana, de un picior, ii mai zice sa faca ceva. Ii mai da o identitate, o poveste...
Avea la un moment dat un rol antrenant si de care era mandra, chiar se simtea bine in pielea personajului, credea ca s-a regasit in sfarsit intr-un rol, un rol ce putea sa si-l insuseasca permanent ca al ei, un rol ce intr-o zi nu o sa il mai joace, ci o sa il traiasca... dar regizorul a schimbat de teatru, si odata cu plecarea lui piesa a fost suspendata.
O urmaresc de ceva timp in starea ei... cateodata mi-e mila de ea, alteori ma enerveaza cu atitudinea ei infantila si incapatanata. De data asta ii intind o foarfeca. Poate ar trebui sa isi taie franghiile alea, sa nu o mai controleze nimeni niciodata. Si-ar pierde profesia, ar renunta la munca, ar ajunge singura pe noi meleaguri, doar ca acolo e problema: de ea singura ii e cel mai frica.
E naiva, evident. Ai zice ca ii lipseste o masura de stima de sine, niste scopuri si o identitate. Si totusi, nu plange, nu iti zice nimic, are o privire fara indicii de ce se afla dincolo de ea... chiar crede ca nimeni nu stie. Te enerveaza rasul ei smecher de parca le-ar sti pe toate si nu cere ajutor nimanui. Oare chiar e inconstienta?

just let me... nevermind

Ma furisez pentru a mia oara si privesc iarasi din spatele unui perete… daca as putea ajunge pana acolo fara sa… fara sa  ma vada nimeni, daca doar l-as putea atinge, daca l-as lua odata in brate, odata ce as avea langa mine n-ar mai conta nimic. Apoi, atunci as putea sa incerc sa le explic de ce… atunci poate ar intelege... acum nu vor sa asculte, acum cred ca ii mint, acum ma iau puternic de brat si imi zic iar ca trebuie sa parasesc incaperea… am incercat orice intrare, si geamul, si aerisirea, m-am dat drept alta, am furat identitati… mereu m-au prins. Am incercat si intrarea principala, si sinceritatea, nici asa n-a mers. O, de m-ar intelege… as avea in mana tot ce mi-e necesar ca sa nu mai am nevoie de nimic altceva... daca doar as putea ajunge. 
Dar e pazit bine, prea bine, atat de bine... au un fel de dispozitive de alarma ce inca nu stiu sa le dezarmez, au niste raze laser ce ard tare, niste pazitori ce nu ma lasa nici sa privesc, un aer ce nu ma lasa sa il respir. Nu pot ajunge... si mi-e frica sa mai fac un singur pas... mi-e frica sa nu pier inainte sa ajung... simt ca obosesc, simt ca nu mai pot, simt ca ma sfarsesc in incercare... nu vreau sa cred despre mine ca renunt... chiar nu vreau! dar daca ai face tu ceva, daca le-ai explica tu ca de fapt nu e nevoie sa te pazeasca atat, ca sunt de incredere, ca nu vreau sa tradez, ca nu vreau sa ranesc pe nimeni, ca nu port nici o arma la mine... ca am favor din partea ta, ca doar vreau sa ajung la tine... ca si tu ma vrei acolo... 
...sau oare tu le-ai zis sa nu ma lase sa intru?  
 Atunci... nu e necesar sa ma arunce nimeni afara... 

punct extern


De la distanta…Daca ar fi un film… i-ar imparti in oameni frumosi, urati, destepti, populari, importanti, buni, rai… tot felul de tipuri. Dar asa… nu ii vezi nicicum. Nu e nici un erou intre ei, nimeni sa iasa in frunte… mai tresalta din cand in cand, dar se aseaza la loc. Ocupati cu probleme din ce in ce mai minore, pana ce nu se mai preocupa cu nimic. Nu merg in alta parte, poate pentru ca peste tot e la fel, poate pentru ca nici nu mai simt nevoia. O lume mare plina de oameni singuri. Multimi de oameni singuri. 

De sus si cel mai mare om e mic. Din afara contextului orice lacrima e neinteleasa si inexplicabila. De la distanta dragostea e prostie, razbunarea si dusmania infantile. De la distanta cam nimic nu conteaza. De la distanta si tu si ei si eu suntem toti singuri. De la distanta... doar de la distanta...

azi ma vreau acasa...


Nu de putine ori am tendinta unei gaini. Stii cum face gaina... nu? In momentul in care trece strada... daca zareste un pericol si trebuie sa fuga, niciodata nu merge inainte, chiar daca e trecuta deja de jumatatea drumului... ea mereu se intoarce pe drumul pe care a venit... stii de ce? Pentru ca stie ca desi mai lung, drumul parcurs e deja sigur. Nu e mereu sigur, dar convingerea ei e aceasta. 
Nu doar eu... mai stiu si pe altii... cand lucrurile merg aiurea, cand ceva se intrezareste care ne ameninta siguranta, prietenia, comoditatea... retragerea devine cea mai potrivita optiune... retragerea acasa, sau intre vechii prieteni sau la vechiurile obiceiuri.
Ma cunosc suficient de bine ca sa stiu ca imi e greu sa iau o decizie si sa nu ma uit mereu la cealalta varianta... oare cum ar fi sa... mi-e frica sa nu imi determine asta o nemultumire constanta, o frustrare care sa ma faca singura vinovata a propriei nefericiri in viitor. 
Si totusi, acum ma vreau acasa...  
Stiu ca cel mai ideal e cand simti ca e greu sa mergi inainte, sa nu te lasi rapus, sa nu te lasi inrait de circumstante ci sa te folosesti mereu de ele ca sa cresti. Stiu ca intre a alege sa ramai, sa te intorci si sa mergi inainte, excelent ar fi sa mergi inainte... dar ma gandesc: „daca esti pe varf de munte, un pas inainte nu e propasire” 
Iar azi ma vreau acasa...

if i were a boy...

  Si poti sa il acuzi de napasare, poate si de indiferenta, nu simtita, ci afisata. Ca nu are dreptul? Stie. A invatat de la cei mai buni ca e mai bine sa nu simti nimic... ironia e ca asta a invatat in timp ce incerca sa ii invete el pe ei contrariul. Acum are impresia ca a facut schimb de roluri... si ca nici atunci, nici acum nu e in pozitie sa invete pe nimeni... 
Ii tine in mana ca un buchet… ii tine in palma, legati de degete, atarnand printre ele. Uneori se  lasa coplesit de bucuria lor, alteori e prea distrat, sau distras, sau detasat pentru ca sa ii mai ia in seama. Le merge bine de obicei, iar cand sufar isi face timp...uneori... sa se uite de ce, si observa ca din cand in cand e pentru ca unghiile sale sunt inclestate in carnea lor frageda. Alteori ii aude cum suspina si ii lasa sa se descurce singuri. Daca atunci vor considera ca alte palme sunt mai primitoare... sunt liberi sa plece 
Asa ca nu vrea sa te uiti la el, sa fii ca el... 
Acum, din cand in cand il rascoleste cate-o stare, sau alta, dar a invatat ca efectiv dupa una, doua, sau mai multe deep breaths toate trec... da, toate trec, pana si cutremurele au un moment in care se opresc, doar ca de cele mai multe ori noi nu mai suntem la fel dupa ce au trecut...  
Nu a vrut sa ajunga sa fie asa, sa creada asa. Si stie ca o sa ii treaca... o sa vrea sa fie iar cel de dinainte. Nu va ramane asa, nu simte ca e bine asa. Asa e nepasator, asa e fara simtire... dar poate cateodata e mai sanatos sa nu simta...
De-aia nu mai sufera, pentru ca nu mai simte. Nu are curaj sa simta din nou. Nu are incredere... nici in el, nici in ei... 
Dar o sa se trezeasca intr-o dimineata cu chef sa fie simtitor... azi nu. 
Asa ca voi, cei din buchetele lui... sunteti liberi sa plecati... nu va poate promite nimic. E o perioada in care nu o sa faca nimic pentru a va pastra... nu o sa zica nimic sa va convinga sa ramaneti... 

Cine vrea sa ramana... ramana 
           Cine vrea sa plece... pleaca

Ochii lui nu o sa planga si sufletul nu o sa ii mai suspine pentru inca o perioada... si totusi,  inca ii pare rau pentru cei ce tin la el... se intreaba: cine si cat o sa reziste...si mai ales: de ce?

Asculta mai multe audio Muzica

fine mood

Primul pas nu inseamna un nou inceput. Inceputurile noi se decid intr-un loc tainic si firav de cele mai multe ori. Primul pas e posibil sa il faci la o saptamana, la o luna, la trei ani sau poate niciodata. Si totusi, un nou inceput ramane neinceput daca nu e insotit de un prim pas.
Astfel de ganduri ii veneau in timp ce conducea undeva peste limita permisa spre plaja. Si-a promis cu ani in urma ca o sa vada rasaritul. Era asa de la indemana, asa de aproape, asa de usor. Nu avea nevoie nici de curaj, nici de bani, nici de incurajare. Ce a oprit-o pana acum sa vina? Cum poti sa ai chef sa faci ceva, sa ai toate mijloacele necesare, sa vrei... si sa amani mereu. Nu e vorba doar de a vedea rasaritul, e vorba de lucruri mult mai mari... si mult mai mici.
A trecut si ultimul semafor rosu ce ii statea in cale si a intrat cu masina pe plaja. Ar putea oare sa ramana impotmolita? Nu se ingrijoreaza... mereu va fi o solutie sa iasa din orice, cu atat mai mult dintr-o plaja nisipoasa. S-a dus cu masina pana ce au inceput stancile sa  coboare spre a se racori in apa sarata. Era  undeva sus... stanga, dreapta : apa... pe versurile si pe melodia unui cantec vechi priveste rasaritul aceluiasi soare pe care incerca sa il caute la varsta de 8 ani pe plaja din Eforie Nord intr-o dimineata rece impreuna cu tatal si fratele ei. A vrut sa faca o poza, desi nu ii plac lucrurile tipice. Dar stie ca nu e o persoana tipica, asa ca o poza tipica nu o sa ii sifoneze parerea de sine. se simte libera, se simte implinita. Se simte iubita. Petrece o jumatate de ora pe acea colina ascultand valuri ce se sparg si pescarusi ce isi cauta hrana.
De atatea ori uita ca libertatea nu sta in lipsa problemelor si a responsabilitatilor, sau in a se retrage intr-un loc unde nu o stie nimeni... ci de atatea ori libertatea e in atitudinea ei. Simte ca a crescut, ca s-a schimbat, ca s-a maturizat... desi ii e frica de toate astea: de maturizare, de schimbare. S-ar zice ca vrea sa ramana un copil... sa simta, sa rada, sa sara, sa cante, sa fie sincera si nu vrea sa accepte ca a fi matur inseamna sa renunte la toate astea. De-aia o doare fiecare compromis, de accea nu se fereste sa se arate trista, de-aia uraste ca azi sinceritatea si inocenta se asociaza doar cu o varsta intre 0 si 12 ani. Nu vrea sa fie tot copil, vrea ca fiind mare sa nu isi piarda stralucirea odata cu cresterea.
Nu avea nevoie sa vina pana aici ca sa isi aminteasca de asta. Nu are nevoie sa mearga niciunde ca sa isi aminteasca de ce crede, de ce simte. Vrea sa nu fie legata de un gand, de un loc, de reguli. La fel de bine ar fi putut sa se gandeasca acum si la a sterge frigiderul de ciocolata. Nu trebuie sa faca nimic, si tocmai asta o elibereaza ca sa vrea sa faca lucrurile bune si bine.

ps. nu s-a impotmolit in nisip cand a plecat

still believe :D


“Am invatat sa iubesc…si dupa ce am invatat “lectia asta” am aflat ca nu iubisem niciodata. Am mai invatat ca iubirea nu se explica... ci se simte; mai mult, orice explicatie a iubirii e doar o limitare si o subapreciere a ei. 
De aceea nu voi incerca sa explic ce  e iubirea, voi incerca sa exprim parti sau chiar franturi din ceea ce sufletul meu simte cand iubeste. 
Am crezut mult timp ca cineva o sa ma iubeasca odata pentru ca: (si urma o lista luuuuunga de pretentii pe care eu le aveam de la mine): daca eram frumoasa, daca eram culta, daca stiam cum sa ma comport in public, daca o sa fac fapte bune, daca o sa am simtul umorului, daca o sa fiu discreta, daca o sa ma imbrac frumos, daca am o poza buna in societate, daca merg la scoala, apoi la facultate, daca o sa am reactii bune la timp si ne-la timp, daca o sa fiu sexy, daca o sa am parul lung, daca...daca...daca.... Si credeam ca daca indeplinesc toate conditiile astea e imposibil sa nu fiu iubita, iar daca nu le implinesc, adica, daca nu sunt perfecta, nu ma va iubi nimeni, mai mult, vor fi indreptatiti sa nu ma iubeasca. Stiam ca parintii ma iubesc cand sunt cuminte, ca profesorii cand invat, prietenii cand sunt loiala, Biserica atunci cand sunt evlavioasa...si am ajuns sa ma condamn aspru si sa ma consider nedemna de dragostea celor din jur de fiecare data cand imi detectam o abatere de la conditiile mele. Evident, am ajuns sa cred ca eu, la randul meu, o sa pot iubi doar pe cineva care o sa indeplineasca nu rand pe rand, ci toate odata, toate pretentiile ce eu le aveam de la mine. Apoi am ajuns sa iubesc din senin, si apoi am aflat ca iubirea nu e o nota de „10”, nu e o rasplata pentru perfectiune. Nu stiu ce e iubirea, dar stiu ce nu e. Nu iubesc pe cineva pentru ca e perfect, ci asa cum e, imperfectiunile fiind parte integrala... si daca iubesc, iubesc cu imperfectiuni cu tot. 
Cum ramane atunci cu despartirea? Poti sa iubesti si sa iti treaca? Mi se pare imposibil...dar daca asta e valabil, adica e imposibil sa treaca iubirea, atunci dupa despartire ai fi codamnat automat la singuratate neputand renunta la dragostea aia. Iar daca iubirea trece...inseamna ca valoarea absoluta ce o atribuiam dragostei nu e deloc absoluta. Dar daca ajung sa cred ca iubirea nu are valoare absoluta atunci nu o sa mai vreau sa iubesc niciodata, pentru ca o sa fiu constienta ca promisiunile, dorintele, focul acela puternic intr-o zi s-ar putea stinge, iar afirmatia: „nu pot trai fara tine” sa insemne de fapt: „pot trai fara tine chiar bine mersi, mai mult, pot trai alaturi de altcineva ceea ce odata credeam ca o sa traiesc doar alaturi de tine”. Stiind asta, sa mai am chef de dragoste? Nu ma pot lipi de niciuna din ideile astea; iar superficiala, ei bine, nici asa nu pot fi. O sa imi caut locul meu, o sa imi inventez teoria mea, iar daca nu o sa existe prefer sa fiu roaba unei iluzii decat libera intr-o lume in care iubirea e o iluzie. Care mi-e scopul in viata? Fericirea!!! Si daca n-o gasesc macar stiu ca mor cautand cel mai fumos si pretios lucru...nu e lucru, dar nu stiu cum sa o definesc altfel, cel putin nu acum..." 
Asta am scris in urma cu vreo 5 luni... si fara sa ma stresez prea tare am aflat totusi ca dragostea poate sa treaca, despartirea e posibila, chiar si vindecarea, pana si a crede din nou in dragoste e valabil, si iertarea, si speranta. Nu am crezut. Promit ca nu am crezut. Dar s-a intamplat... cred ca i-am gasit si o explicatie, ce are aplicabiblitate in cazul meu, in al vostru nu stiu : Dragostea nu e un sentiment ce trece de la sine, nu e un sentiment ce dispare din propria-i vointa... dar se poate stinge fiind stinsa, poate muri fiind ucisa. Ca si orice care are viata poate sa moara... cum? Nealimentad-o, sau alimentand-o nepotrivit, sau schingiuind-o, sau parasind-o, sau exterminand-o sau... depinde de creativitatea fiecaruia. Cat despre promisiuni si declaratii... nu pot zice ca au fost minciuni... in momentul acela erau adevarate... dar schimbandu-se starea de realitate promisiunile au murit odata cu dragostea. Daca poate invia? Sunt cazuri cand da, poate, in altele nu, iar in altele se „reincarneaza” in alta varianta. 
Mi s-a cerut odata sa definesc dragostea, eu am cam zis asa: un sentiment, o stare, o traire, un gand, o realitate, o simtire, un fapt, o existenta, o alegere, o fericire, un rationament... si mai mult. Toate se leaga, se incolacesc, se unesc si te fericesc, pe tine si pe ceilalti. Ceea ce se spune ca „doare” in cadrul dragostei e neimplinirea ei, e moartea fericirii.

enjoy my game...

" ufff... ce naspa e jocul asta!!!... click dreapta... incepeti joc nou... accept... restart... perfect...joc nou, life: full, points: full"

pacat ca nu are optiunea asta si in realitate. nu poate sa inghete momentul si sa o ia de la inceput. cu tot de la inceput... desi suna extrem de tentant provocarea asta. a mai vrut odata sa o ia de la inceput. si-a schimbat mediul, scoala, obiceiurile, prietenii, tara... crezand ca traind altfel va fi altfel... dar se pare ca mereu unde merge da de ea, da de obiceiurile ei, de slabiciunile ei, de imperfectiunile ei, de tipicele ei greseli. atunci ii vine sa o ia iar de la inceput.... acum unde mai merge?
dar n-o sa mai fuga... acum o sa isi epuizeze toate fortele in a se determina trup si suflet in a-si repara si redresa greselile rand pe rand. nu le poate ignora, dar poate si crede ca se pot rezolva, si daca o sa ii ia mai mult timp decat se asteapta e numa´bine... nu vrea sa isi termine viata inainte de a-si indeplini scopurile, dar nici nu vrea sa nu mai aiba scopuri in ultima parte din viata.
o sa aiba scopuri mari pentru ea, o sa se avante spre culmi marete si stie ca o sa alunece, stie ca o sa cada, dar se ridica... promite ca se ridica si daca trebuie sa isi poarte carjele in spate si asta o sa faca. Sa zica: "nu pot!"? sa se lase prafuita in drum aruncand cate o privire obosita in ograda celuilalt plangand "ce bine ii merge lui...?" Doamne, da-i intelepciune SA NU! nimeni nu ii poate taia aripile... daca vor incerca o sa isi faca altele, chiar si de ceara, si daca si astea se topesc nu-i bai... "nu esti invins cat timp credinta..."
zi-i sa taca: o sa urle...zi-i sa stea: o sa alerge... inchide-i usile: sare pe geam... infometeaz-o si o sa se hraneasca din ciuda ta ca inca sta in picioare.
uneori o sa o vezi aproape invinsa... o sa crezi ca nu se mai ridica, o sa sufle din cojoc... dar iar se ridica pentru ca "El ii intareste iarasi picioarele ca ale cerboaicelor si o poarta pe aripile Sale"...amin. se simte puternica, amin... se increde pentru ca are in cine se increde. Are un car de biruinta ce o poarta, un umar ce o ridica, un brat ce o intareste, o mana ce ii sterge lacrima, o voce care incurajeaza, o inima ce o iubeste.

"Domnul i se arata de departe: Te Iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti voi pastra bunatatea mea"
El se va bucura cu ea de biruinta ce i-o va da. De ce nu stie ea sa aiba grija... o sa aiba El, unde nu stie ea sa sufle, o sa sufle El suflare de viata. Iubeste pe Domnul cãci El aude glasul ei, cererile ei. 

Da... e aici... El e aici... de cine sa ii fie frica?
         "Cu Domnul meu voi face mari ispravi!" 

ps: chiar se merita sa asculti melodia asta :D

parerea mea...

Natura, planete, sfinti, muzica, printi, fete, basme, tristete, poate viata, sau moarte, dezbateri, discursuri, credinte, frustrari… parca toate scrierile sunt la fel. Sau poate sunt eu monotona. Scriem ce trece pe langa noi, sau prin noi, sau pe langa altii, sau prin altii. Nu critic, doar observ.

M-am invatat sa nu ma mai las impresionata. Deja e involuntar. Nu resping, zic doar: s-ar putea sa fie si asa... nu pot sti sigur nimic. Trec pe langa de multe ori nepasatoare; desi sunt ocazii in care ceea ce citesc ma mai afecteaza inca vreo jumatate de ora dupa, sau poate o zi, sau doua. Dar „nici o minune nu tine mai mult de trei zile” asa zicea mama. Te obisnuiesti si cu binele si cu raul. Uneori e poate putin mai greu sa ne lasam obisnuiti.

Am aflat care sunt lucrurile fara de care nu pot trai in lumea asta: apa si hrana. .. a, da si somnul, era sa uit de somn :)) Mai gasesc necesare baia, hainele, epilatorul, lumina, caldura si inca altele... fara detalii. Poate am omis ceva esential, iarta-ma. Oricum, ideea e ca noi, ca oameni(nu o sa zic „animale”... nu ma simt), cam avem capacitatea sa ne adaptam. Ai ramas in somaj? Nu-i bine, dar supravietuiesti si asa; mananci la mama, la vecini. Te-a lasat iubitul... da, duca-se-n pace, tu ramai si inca respiri.

Cateodata ma-nerveaza sa fiu pozitiva. De fapt nu ma enerveaza ca sunt, ci ma enerveaza ca sunt perceputa gresit. Si, da, iar am ajuns la „defectul tau cel mai mare e ca te intereseaza prea mult ce spun ceilalti”, Maria mi-a zis asta, sustinuta de alti patru ochii aprobatori. Pana si cu asta m-am obisnuit.

Imi place sentimentul de siguranta, de a avea lucrurile sub control. Nu extrema in care vreau ca lucrurile sa se faca cum spun eu pentru ca doar asa e bine, ci siguranta ca lucrurile merg bine, atat pentru mine cat si pentru restul. Referitor la asta... ma vad deseori ipocrita... aham, iar fac marturisiri :)) de ce ipocrita? Pentru ca daca sunt pusa in fata unei situatii in care tu esti intr-o stare naspa (ex: ai picat un examen, esti deprimat/a, te-ai certat cu cineva, te vezi mic si neinsemnat... ) am tendinta sa te scot de acolo oricum ar fi... si pana ce nu imi vad munca realizata simt ca sunt parte din problema. Unde e ipocrizia? Dincoace, adica, se intampla de multe ori sa trec eu prin aceleasi faze, aproximativ, si sfaturile mele sa nu mi se mai para deloc valabile... „doctore, vindeca-te pe tine, si mai apoi pe ceilalti”. Sincer... stii ce ma scoate pe mine din starile alea? Nimic. Sunt atata de incapatanata sa nu ascult sfaturile sau invataturile incat le gasesc cotraargumente(copilaresc, nu? In loc sa accept sa fiu ajutata:-”) si cum ies atunci din stare? Nu stiu, pur si simplu se intampla... un gand nou, o alta perspectiva, un somn adanc, o cearta in argumente si apoi o constiinta ce imi zice ca gandesc prosteste. Aproape niciodata nu e aceeasi rezolvare. Dar pana acum mereu a fost rezolvare. 

Pana la urma toate trec, mai devreme sau mai tarziu, pana si viata. Am citit undeva ca viata e o boala cu transmitere sexuala... am ras... poate razi si tu, are umor. Nu pot sa ii atribui, totusi, acest apelativ vietii. Viata-i viata! Fiecare o are cum vine, si cum si-o influenteaza, si cum se relationeaza fata de ea. Nu le putem controla pe toate, dar eu incerc, in masura in care imi sta in putere, sa mi-o fac mai frumoasa, in ciuda tuturor curentelor filozofice care se lupta parca sa ma influenteze. Si odata cu mine, te-as lua si pe tine in a vedea partea pozitiva a lucrurilor. Sa zicem ca viata-i mizerabila si nenorocita... asta nu-i partea grea. Sa ma adaptez necazului si sa incerc sa il indrum inspre bine... gasesc asta reconfortant si deseori cu rezultate satisfacatoare.

Cam asa din unghiul meu... life´s good, amin!

where there´s a will...

Daca un lucru poate fi excelent nu vreau sa ma multumesc cu ceva inferior doar pentru a-mi astampara setea, sau foamea, sau singuratea, sau curiozitatea, sau plictiseala, sau dragostea, sau cumparaturile. Poate sunt pretentii, poate cred ca mi se cuvin prea multe. Nu, nu mi se cuvin, dar daca suntem la stadiul de ceea ce vrem pentru noi pot sa zic atat: vreau pentru mine tot ce e mai bun. Daca nici macar pretentiile nu sunt mari, cum vor fi rezultatele? Poti sa ai mai mult decat ceri? De obicei aici, acum avem parte de mai putin decat cerem. 
Cine stie ce inseamna negocierea, e cam acelasi principiu. Daca incepi negocierea de la o suma mica, sau de la o pretentie mica stii ca mereu oferta va fi si mai mica. Poate viata nu e o negociere constanta, sau poate e. 
Ma distreaza cum stam pe rand sa ne intrebam ce e viata si incercam sa ne dam raspunsuri... de ce ma distreaza? Pentru ca ne certam care are dreptate, care are mai multe argumente, mai multa putere de convingere... si oricat de frumos e raspunsul, orice idee filozofica ar avea la baza tot nu vei sti ca ala e raspusul corect. 
Stii ce vreau de la viata? Acelasi lucru ca si tine(sau cel putin asa sper): vreau sa fiu fericita! Daca fericirea inseamna pace, atunci vreau pace, daca fericirea inseamna prieteni, atunci vreau prieteni, daca fericirea inseamna bucurie, atunci vreau bucurie, s.a.m.d... dar nu stiu exact ce inseamna fericirea, pentru ca nu e o suma a tuturor situatiilor, atat materiale cat si morale si spirituale, toate la excelent. Cred ca fericirea e implinire, e multumire, e pace, e ceva ce porneste din interior si e alterat sau influentat de exterior. Daca toate conditiile ce mi le pun pentru a ajunge sa fiu fericita mi se indeplinesc s-ar putea sa raman dezamagita de rezultat, nu pentru ca nu o sa ajung la starea respectiva, ci pentru ca s-ar putea ca ajunsa la starea aceea sa imi dau seama ca desi toate conditiile sunt indeplinite, eu tot nu sunt fericita. Zicea un scriitor odata o vorba faina: „It's too long to wait to be happy, so let's be happy while we're waiting!”. Nu intotdeauna, dar de multe ori fericirea e o alegere constienta. Am motive mereu si sa fiu fericita si sa nu fiu, rezultatul depinde in majoritatea cazurilor de motivele de care aleg sa ma las influentata.
Cei drepţi însă se bucură, se veselesc înaintea lui Dumnezeu şi chiuie de bucurie. Ps 68:3 
Cine se încrede în Domnul este fericit Ps 16:20 
Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne înveselim în ea! 
Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă! Ps 118

wake me not



Sincer, sunt intr-o faza de auto-nerecunoastere. Stiam ca hobby-ul meu cel mai sacaitor e sa imi pun toata ziulica intrebari la care sa gandesc prea mult si mai apoi sa nu ajung la nici o concluzie clara. Dar acum nu. Nu ma mai gandesc nici la viata, nici la moarte, nici la nedreptate, nici la merite... am impresia ca sunt in stand-by. Completam azi noapte un chestionar si ma intreba care e starea mea in momentul asta... n-am stiut ce sa raspund... am impresia ca astept ceva, nu stiu ce. Si dincolo de tot ma simt atat de bine in conditia asta incat parca nici nu mai vreau sa se termine. Da, in alti termeni s-ar putea identifica, poate, cu lenevie, dar nu e... e perfect asa, ma simt ca in vacanta. Lipseste soarele si caldura, dar cu noua patura de la Lidl caldura e rezolvata, cat despre soare, oricum imi place mai mult luna;));))  
Nu vreau sa treaca ziua nici mai repede, nici mai incet. Si cea mai interesanta descoperire e ca nu ma plictisesc. Pot sa stau fara sa fac nimic si sa nu simt nevoia ca ar trebui sa fac nimic... acum ca citesc descrierea asta ma intreb: oare ar trebui sa imi fac griji? Da´ de unde... i feel good, really really. 
Senzatia? Ti-o explic: e soare, e cald, e iunie. Azi ai luat vacanta, te pui pe o banca in parc si vezi o multime de oameni cum se plimba dintr-o parte intr-alta. Ti se pare ca toti au undeva unde sa ajunga, toti sunt acolo in trecere, toti au altceva in minte, doar mintea ta e limpede, e clara, e linistita. Nu trebuie sa fii niciunde, nu ai de pregatit nici un proiect, nu te gandesti la nici un examen, nu trebuie sa ajungi acasa. Poti doar sa stai...te odihnesti. Daca ar fi sa imi imaginez un tablou despre libertate, asta e un exemplu perfect. E pace, e liniste, e lipsa de stres, e lipsa de timp limita, e aer, e un robinet de apa ce se aude intr-un colt al parcului... parca doar tu si el nu simtiti acum ca timpul inseamna bani... acum timpul nu mai inseamna nimic. Acum timpul esti tu, acum... si ce e cel mai fain e ca nu vrei altceva... nu te vrei altundeva. Ai putea sa respiri aerul asta la infinit. Daca te ridici de pe banca e doar pentru a te pune pe leagan si sa simti vantul cum se odihneste si el. Nu te simti nici macar singur... poate chiar nu intelegi cum altii se multumesc fara sa stie starea asta. Ma simt ca un hippie, dar cu parul spalat si fara sa fi fumat nimic pentru a ajuge in starea asta... 


Life´s good ;) amin :)
Suscribirse a: Entradas (Atom)