YONNELAND

​sometimes you are so mad with your man that you think that in 200 years men will be extinct and all women will be lesbians inseminating themselves with frozen sperm and you understand exactly why

​Pentru mine, cititul e o activitate greoaie, mai ales cand ceva e lung, cu multe detalii, uneori chiar daca e despre un subiect placut. Si totusi imi place sa cred ca am citit destul de mult. 

Consider si ca cititul e o forma de a demonstra snobism, o superioritate. “He may be lifting weights, but I read Schopenhauer while I have breakfast”. Da, si mie imi place sa ma simt superioara in momente cheie. 

Insa recunosc, imi place mai mult sa ascult carti audio. E placut, simplu, lejer si practic. Imi ia 18-20 minute dimineata sa ajung la munca si 23-29 sa revin acasa, asa timp de aproximativ 40-50 de min, depinde de trafic, pot sa ascult parti dintr-o carte; si daca o pun la viteza 1,3 in timp de 45 de min, ascult o ora de carte inregistrata in audio. 

Mi-a luat naveta de 4 zile sa ascult ultima carte de 250 de pagini, nu stiu daca as fi avut chef sa ma pun sa citesc timp de o ora pe zi in ultimele 4 zile. Probably not. 

Se numeste: In caz ca se intorc vociile, (Por si las voces vuelven) de Ángel Martín. Un prezentator-comic ce a abuzat un pic de droguri si a intins corzile normalului la maxim, a fost internat intr-un spital de psihiatrie si apoi si-a revenit si a scris o carte despre asta. 

Cartea e usor de ascultat, o recita el insusi. Are un excelent simt al umorului, al ridicolului si te lasa cu o senzatie de umilinta sanatoasa. Nu e un tratat phsihologic sau filozofic, e o experienta povestita in prima persoana, pentru un public cat de larg posibil, intr-un ton cald si prietenos. Fara mari inflorituri. Dă si lasă o senzatie de a avea o conversatie cu voce tare cu un prieten mai degraba decat a fi intr-o sala de seminar unde cine vorbeste de la pupitru stie mult mai multe decat restul din sala laolalta. 

In timp ce ascultam cartea m-am regasit in nevoia “nebunului” -nu a autorului in particular, ci al nebunului de manual, a nebunului in general; de a deslusi, de a descoperi secretele universului, de a se simti avantajat pentru faptul de a le fi descoperit. Se pare ca sensatiile cele mai comune intre nebuni sunt de a se simtii privilegiati pentru ca ei sunt fiinte care asa de mult au cautat adevarurile esentiale ale vietii ca au meritat sa le fi deslusit. Sunt fii de zei, intr-o nava spatiala, aka planeta pamant, in zbor spre casa. Culorile, sunetele, datul din coada a unui caine, toate sunt semnale secrete de la Univers. Ce nebun, nu? 

Pai… cum sa iti spun asta… daca aia e nebunie, de ce nu e nebunie orice religie, orice credinta, inclusiv a celor nereligiosi tip “I am not religious, I am just a highly spiritual person”. La urma urmei e un proces foarte asemanator. Incepe prin a acea o curiozitate si o cautare a adevarului absolut: o ambitie spre descoperire, nevoia de a se simti special si ales, o revelatie cutremuratoare si certitudinea unui scop bine definit care face ca viata sa aiba sens. 

Mi-ar placea sa fie asa, mi-ar conveni oricare crez/religie/teorie/zodiac, numai sa fie cea reala. Dar orice credinta nu se se bazeaza pe a nu avea alta optiune decat a crede in urma observarii dovezilor, ci se bazeaza pe a decide sa crezi fara dovezi (cu exceptia dovezilor care aproape intotdeauna se pot interpreta drept coincidente sau senzatii subiective si autoinduse). Pentru ca: ce e credinta daca nu o puternica incredintare in lucrurile care nu se vad, cu alte cuvinte -o imaginatie comuna si/sau propie. 

Imi vine in minte o poveste desde Magicianul Houdini. A cheltuit multa avere si a investit enorm de mult timp in a gasi ceva pur si simplu metafizic, fara dar si poate. El, maestrul magiei, insetat in a gasi ceva cu adevarat magic. Spoiler: nimic, nada, niente, rien, nothing. 

E rece, gol si singuratic sa ai o astfel de sete si sa nu iti gasesti nici o nebunie, si nici un scop suficient de absolut, one faith (madness) to rule them all.

Astfel traiesc de azi pe maine din punct de vedere spiritual, cu o multime de intrebari de tipul “dar atunci, de ce…?” si cu certitudinea ca nici o nebunie nu mi-a fost pana acum destul de convingatoare, si ca in momentul de fata m-ar obosi ideea de a da nas in nas cu ea. O senzatie de a avea sete in timp ce dormi dar preferi sa visezi ca mergi la bucatarie dupa un pahar de apa, decat sa te trezesti acum si sa iti sara somnul. 

​Am invatat asa de multe de la pisicul meu. 

E mofturos, vrea ca tot sa fie cum vrea el si cand vrea el, si daca nu te ajuta sa intelegi foarte clar. 

De exemplu, nu ii place sa fie luat in brate, ii place sa fie mangaiat dar sa aiba el controlul de unde se afla. Si daca il iau in brate si il mangai ma tolereaza cateva secundo dar maraie, foarte clar maraie. Si daca vreau sa ii dau o pupa cat timp e mofturos la mine in brate, se fereste, ridica labutele si imi impinge fata. 

Dar:

Nu are ghiarele scoase. Maraie, se sclifoseste, ma impinge, dar nu ma zgarie, nu ma musca, nu intra in starea de violenta incontrolabila si agresiune nestapanita. 

Asta am invatat azi de la Sebástian, daca ceva nu iti place, fa-te inteles ca nu iti place, ca nu esti de acord, dar nu musca, nu zgaria. Nu e nevoie sa ai o reactie exagerata pentru a te face inteles. Acele iesiri sunt pentru momente exagerate. 

​dar prefer sa plang intr-un bmw decat pe bicicleta 

Gluma nu e a mea, dar am ras mult cu ea, si am ras si mai mult cand i-am spus-o lui A. si a ras din toti rarunchii. 

(Niciodata nu am stiut sa ma bucur de tot in singuratate, am nevoie sa imi impart tristetile si bucuriile, cu prieteni sau lovers). 

Si asa ma gasesc acum scriind printre lacrimi una din glumele mele preferate, dar cel putin nu de pe bicicleta, ci intr-un lexus. 

Citeam undeva ca budismul ne zice ca cel mai bine in viata e sa suprimi dorinta, asa suprimi suferinta. Luand in considerare faptul ca acest Budha si-a lasat nevasta si copilul si a ajuns faimos prin a inventa o religie care are la baza fuga de responsabilitate, nu mi se pare ceva ciudat venind de la el. Cica cel mai bine e sa nu iei sfaturi de la cineva pe care nu admiri si a cui viata nu iti e un exemplu. 

Fericire nu e sa nu ai asteptari, fericire e sa am asteptarile implinite si surprinzator depasite. Everything else is lying to myself. 

https://youtu.be/p31sTTUbB-Y

​i have no idea when people think about me

​no, you’re just getting old

​recent am citit o jumatate de carte, se numeste useful delusions, vorbeste de cum faptul de a ne imbata cu apa de ploaie-nu mai tin minte daca asa era expresia- e ceva care din punct de vedere al rezultatelor, e ceva pozitiv. Placebo functioneaza si are rezultate uneori la fel de pozitive ca un tratament chimic intens. (Pe tot parcursul cartii observi ca un substrat ca autorul parca incearca sa se convinga pe sine insusi de performanta ideii ce vrea sa ne vanda.)

Useful delusions, cand crezi ca mancarea facuta de mama ta e cea mai buna, desi e imposibil sa fie obiectiv, cea mai buna. Cand crezi ca fiica ta e cea mai dulce si frumoasa din lumea intreaga, tara ta, cea mai minunata, cariera ta cea mai interesanta, pisicul tau cel mai adorabil. Cand crezi ca echipa ta de fotbal merita cel mai tare sa castige, dieta pe care o urmezi e cea mai sanatoasa, stilul de antrenament e cel mai corect si ca iubitul tau e cel mai frumos, talentat, creativ, inteligent, puternic, musculos, tandru, sexy dintre toti barbatii din lume si esti cea mai norocoasa ca el te crede cea mai cea pe tine. 

E din punct de vedere al statisticii, imposibil. 

Cu siguranta sunt multe aspecte din existenta mea in care ma mint fara sa imi dau seama, dar sunt si altele in care cred ca am invatat sa nu ma mint, dar nici sa nu imi alimentez negativismul. Am vazut un video recent in care zicea: cand eram adolescenta ii cautam prin mesajele iubitului cu alte fete sa vad daca gasesc ceva care sa imi descopere ceva ce nu stiu, acum, daca sotul meu isi lasa telefonul dezblocat si merge la baie, i-l blochez eu. 

Nu imi mai place suferinta, nu o mai gasesc fascinanta, nu mai vreau sa vindec pasari cu aripile frante, si cand vine o scena prea apasatoare intr-un serial sau film sar 10-15 secunde inainte. Nu vreau sa mai vad stirile si nu imi mai caut ex-sii sa vad cum le mai merge. 

Sunt zile, de fapt prea multe zile, in care asa de putin ma iubesc. Si nu ma iibesc in general pentru ca nu sunt perfectadin cauza aceluiasi freaking motiv.

apoi sunt zile in care iau 2 cocktails de gin+sirop de fructe de padure si merg la mine in camera si ma uit la un video porno de Johnny sins with my purple satistyer y miro el armario que monté con Alina, que estuvo mal desde el primer día, pero que me costó un pastón; y miro el soporte de mis cortinas , uf am dat pe spaniola, revin, dau de suportul de la perfele ce poate tu nu il vezi pentru ca nu o sa stai mai mult de 30 de secunde in camera asta cand poate ti-o arat ca un house tour, dar stiu ca nu aveam cu ce sa-l pun si am tras de un favor, de aici, de colo, de cine am stiut si de cine am putut, si stiu ca tot e platit cu munca mea, cu negocierile ce am stiut sa le port, cu prieteniile ce am reusit sa le intretin, cu personalitatea mea fata de care eu insami am o relatie de love-hate. 

Si atunci parca nu ma mai desconsider, parca imi aduc aminte ca I am not that bad, ca sunt iubibila de mine insami, even if my pussy smells like garlic prawns. (After some free literature online I actually find out that it actually this smell is normal, and that no pussy smells like a meadow in the middle of spring). 

I am not perfect according to my own standards, but I would admire myself if I were my own daughter, I think that is enough.