YONNELAND

Mai am o luna, cam asa, pana cand ajung la primul meu sfert de secol. Mai in gluma, mai in serios, pe zi ce trece simt ca sunt mai aproape de momentul asta culminant. Nu sunt nici bolnava si nici nu am vreun presentiment, doar sunt constienta ca: mai tanara n-o sa fiu.

Apoi te doare spatele, asa, incet incet si din cand in cand. Iti faci analize si nu ai nimic pe ce sa dai vina, poate asa firav pe o lipsa de miscare mai consecventa. Mai ai si cate o durere de cap usoara, si te cam uiti la copii cum fug in toate partile, iti aduci aminte ca si tu fugeai cat era ulita de lunga si nu te opreai sa iti tragi sufletul. Iti trece totusi prin minte ca mai ai vreo doua masele de minte care nu ti-au iesit de tot... Dar semnele primelor raze de imbatranire se pare ca n-or sa le astepte sa creasca complet. 

Spune-i unei persoane de 45 de ani ca la 25 simti ca imbatranesti si o sa rada de tine. Si totusi, poate nu te sperie cum trec anii intre 30 si 40 de ani asa cum te sperie anii ce trec de la 23 de ani pana cand treci inspaimantatorul prag de 30!

Mai auzi cate un studiu de varsta care iti zice ca daca nu ai copii inainte de 30 de ani ar trebui sa te grabesti, pentru ca pretentiosul ceas biologic nu te asteapta sa iti termini cariera, sa ai un loc de munca stabil si sa iti permiti sa ii spui sefului ca e cazul sa iti caute un inlocuitor care sa iti faca munca la fel de bine, dar nu atat de bine incat sa ramana in locul tau.

De maritat nu mai vorbesc, dar bine ca eu am scapat de povara intrebarii: Da' tu cand te mariti? Nu ca m-as fi maritat, dar Spania nu e Romania, iar stresurile cotidiene si preocuparile sociale nu imping asa de pronuntat tinerii inspre casatorie. 

Si totusi, imbatranesc, si imposibil sa nu asociezi ideea de imbatranire cu ideea de stingere, si, in cele din urma cu ideea de moarte. Cauza? Poate e un semn negru de pe spate ce il expui prea mult de soare, si cum oricum ai pistrui nu ti-ai dat seama ca a aparut; poate sa fie un sens giratoriu in care ai intrat cu viteza prea mare, poate sa fie durerea aia de spate care iti zici ca e de la oboseala... Vorba aia: de ceva tot trebuie sa moara omul, mai depinde doar care e verdictul final, nimeni nu moare de batranete si doar atat. 

Cred totusi ca de infarct nu o sa mor niciodata, nu prea am obiceiul sa ma impresionez nici cu vesti bune nici cu cele rele; poate am invatat ca viata e doar atat de dramatica pe cat ti-o lasi sa fie, sau poate am citit suficient si, de ce nu, am vazut destule seriale.

Acum vreo cativa ani, daca ma intrebai ce vroiam sa indeplinesc in viata inainte sa mor ti-as fi raspuns cu vreo fraza crestina personalizata si adaptata. Dar acum nu, acum nu mai consider ca am o menire si numai una, mai mult, cred ca nu mai am nici o menire. Ca o musca ce s-a nascut ieri doar ca sa traiasca 3 zile. Scopul vietii? Depinde. De ce? Pai de cultura, de ce ai lasat ca altii sa iti bage in cap, de ce ai ales tu sa iti intre in cap, de ce te iluzioneaza sau de ce idee faina ai gasit intr-o carte, manual, citat pe facebook s.a.m.d.

Asadar, si in cele din urma, o sa continui sa fiu fericita si sa fac dupa capul meu ala destept pana cand n-o sa mai fiu, sau pana cand chemtrails-urile o sa imi ia mintile, sau pana cand vreo companie farmaceutica o sa ma otraveasca de tot, sau pana cand incalzirea globala o sa ma determine sa transpir pana ma usuc, sau pana cand alta teorie conspirationista o sa imi determine sfarsitul. 

Si pana la urma ce cred despre moarte? Ca e... Impresionanta. Oricat te-ai gandi "acum chiar ca-i acum", pe cand sa-ti dai seama ca ai murit nu-ti mai dai seama. Mai mare e stresul de dinainte. Dar oricum, tot mi se pare din cale afara de ciudat si "brrrrr" fenomenul de schimbare din "cineva" in "ceva", dintr-o persoana intr-un corp fara viata.

Concluzia?

"Tinerete fara batranete si viata fara de moarte"; nu ne-ar veni rau deloc.

Orice altceva, pentru ca oricum nu il gasesti pe o harta, il gasesti inauntru, si cand acolo nu vrei sa cauti te procupi cu lucruri de afara.

Si scriind pentru Placer al plato, mai dai o tura pe FB sa ai o vorba cu cei putini dar buni si mai dai si de cate un joc stupid dar interesant, ca acele multe lucruri stupide si interesante ce ne atrag atentia pentru ca au partea lor simpatica.

Si asa dai peste jocul "What country do you actually belong to?" Carei tari ii apartii de fapt?
O serie de intrebari ce au de a face cu cuvinte cheie si imagini care iti surad. Alegi ce iti place si la final ti se spune: apartii acestei tari pentru ca....

Mie mi-a iesit Etiopia. Nu mi-a suras si nu imi surade. Ma asteptam la o insula Pacifica cu un lac de apa dulce in mijloc, cu cateva barcute si flori de toate culorile pe margini. Padure deasa si plina de iepuri, caprioare si veverite. 

Acum explicatia:
Esti o persoana cu un respect autentic pentru altii; cineva care nu va lua o decizie pripita, cel putin nu curand. Iti apreciezi mult prietenii si familia, si vei face tot ceea ce iti sta in putinta sa ii mentii la distanta de suferinta. Asa deci, ce loc mai potrivit pentru tine decat locul in care a inceput totul? Efectiv ar trebui sa locuiesti acolo unde oamenii au inceput sa locuiasca pentru prima data, si ce loc frumos in care sa iti reincarci bateriile.

Mda. Unele fraze sunt date asa, ca merg pentru toata lumea. Dar chiar dara s-ar potrivi cu toata lumea, trebuie sa recunosc: nu sunt cea mai iubitoare sora sau fiica. Nu plang cand ma intalnesc cu lumea si nici cand ma despart de ei. Niciodata. Cu nimeni nu ma cert mai tare decat cu parintii si cu fratii.

Poate din prea multa sinceritate, sau poate pentru ca toti suntem caractere tari, cel putin asa imi zicea mama.
Dar da, si certata, si cu pareri complet diferite voi face tot ce imi sta in putinta sa nu li se intample nimic, sa protejez.

Nu mi-am gasit locul, doar m-am mai inspectionat inca o data.

More on: Deviant art

   

Cred ca am sa imi fac o lista de intebari esentiale si existentiale, si am sa raspund din 2 in 2 ani la aceleasi intrebari, pe foi diferite, si din cand in cand am sa le citesc pe toate si am sa vad cum mi s-au schimbat parerile si viziunile.

Daca e sa fiu sincera, nu imi prea vine sa scriu ceva mai profund decat atat. Inainte vroiam sa am o voce, sa am un mesaj, sa schimb ceva sau sa ajut cu ceva, poate uneori prin critica. Acum nu mai. Acum ma dedic la a observa, la a primi lucrurile asa cum vin, fara sa afecteze cu aceesi intensitate cu care ar fi afectat inainte. 

Citeam cu ceva timp in urma despre o teorie noua despre viata si moarte -noua pentru mine,veche pentru altii- care zicea ca nu exista si nu va exista niciodata o parere obiectiva, sau o definitie obiectiva a vietii, pentru ca viata nu se poate simti prin altii. Chiar daca suntem de acord cu altii, o facem doar pentru ca simtim in feluri asemanatoare. Viata e personala. Viata nu e grea sau scurta sau dramatica, ci viata se percepe prin felul fiecaruia de a fi.

Nu mai am norme si definitii pentru cum ar trebui sa isi duca fiecare viata. 

Am vazut un film fain acum o luna si ceva: Equilibrium. Ti-l recomand.

Trebuie sa recunosc ca n-am mai scris, nu aici, nu personal. Am scris mailuri, si intrari de blog cultural, dar de mult nu am mai stat sa scriu de mine, sa alimentez yonneland. 

Acum o saptamana mi-am adus aminte ca de fapt imi place yonneland, si, intr-un Mc Donald's in aer liber am schitat...:

"Azi am lasat masina la service si mi-au zis ca au nevoie de 3 ore pentru instalarea unui dispozitiv de la asigurare. 3 ore in care sa merg acasa si sa fac curat, sau sa pierd vremea. Am ales sa pierd vremea, sau mai bine spus, sa o opresc in loc.

Un mic dejun de 4,30€ la  Mc si o vreme insorita, un vanticel bland si un fond de muzica de radio mixt. La intrare sta un cersetor ce se pare ca nu prea are succes azi, mai sunt vreo 3-4 persoane care se rezuma la a bea cate o cafea cu inghetata. Ce diferenta intre o miercuri si o sambata! Sambata lumea umbla repede si vorbeste tare, miercurea nu. 

Undeva in manifestarile semnului meu din zodiac spune ca miercurea e ziua mea norocoasa. Asa o fi? Ma indoiesc...

Senzatia asta de a sta in loc, de a privi pe cei din jur, de a analiza, de a nu ma grabi sa ajung in nici un loc, de a observa pe altii luand o pauza sau grabindu-se spre urmatoarea destinatie e una din cele mai placute senzatii ce le pot experimenta. Un martor tacut si aproape invizibil al vietii cotidiene, ca o poza facuta instant, fara cunostinta participantilor. 

Niciodata nu ma plictisesc cand sunt singura."

O sa revin din cand in cand, nu prea obisnuiesc sa plec de tot ;)

Oamenii se schimba.
Oamenii nu se schimba.
Se schimba circumstantele.
E fiea omului, se adapteaza.
Ce vorbesti? E maturizare.
S-a prostit.
E asa de destept ca nu il mai intelege nimeni.

Cred totusi ca aceasta schimbare, uneori aparenta, alteori evidenta, poate fi apreciata doar de la distanta. Observatiile si analizele vin din exterior.
Alegerile celui cu care comunici si care se lasa cunoscut nu te prea surprind, doar cei care stiu putine despre tine --cate-un pic de-aici, alt pic de colo-- se minuneaza de ce decizii ai luat sau ce concluzii te-au ajuns.

Si putini raman aproape, si aproape de putini ramanem.
Unii m-au avertizat ca tine de varsta, altii de maturitate; mi s-a mai spus ca tine si de cultura sau poate numai si numai de circumstante.

Fiecare schimbare are cauzele si efectele ei.
Ramai cu pace. 

Mis cuentos no hablaban de historias hechas de casualidad,

Nadie me dijo que el destino daba esta oportunidad,

(...)quién me lo iba a decir,

Que era tan fácil ser feliz...

¿Cuántos años llevo aquí, cuántos me pueden quedar,

Cuál es el precio exacto de la felicidad,

Quién se acordará de mi, quién te volverá a mirar,

Quién pulsa las manijas de la casualidad?

Ca sa poti spune ceva cu voce tare(adica pentru auzul/cazul/cititul) tuturor trebuie sa fii sigur pe ceea ce spui, sau cel putin sa dai impresia ca esti sigur pe ceea ce spui. Apoi mai e important si cui te adresezi, si asta implica alegerea tonului, al vocabularului si al vestimentatiei (sau al fundalului de pagina).

06/09/2012

Deci...

Congresul numarul 9 pentru egalitate... Anul asta tema e centrata pe economia sociala.

Motivul pentru care sunt aici? Imi trebuie un credit de libre configuración(habar n-am cum i se zice in romana... libera configuratie?:-") ca sa imi termin facultatea si era singura "chestie" care dadea creditul ala inainte de data de 20 septembrie, care e data pana la care pot sa ma inscriu la master. Am platit cei 75 de euro, am trimis mail, m-am grabit si am ajuns inainte de 9:45 in sala, mi-am luat ecusonul cu numele meu pregatit frumos acolo, m-am asezat undeva la mijloc si mi-am citit prospectele de pe aici.