YONNELAND

    Cu degete reci ia hartia in mana… e asa de... alba. Alta data si-ar fi putut insirui aici gandurile, invataturile, intrebarile, destainuirile… acum ii e straina. Priveste foaia din fata ca pe o prietena veche cu care pare sa nu mai aiba prea multe lucruri in comun. 

    Traiesti intr-adevar fara griji, fara bucurii prea coplesitoare, fara suparari prea adanci. Nu plangi, nu doare; iar rasul, buna dispozitie, ti-s dobandite de numeroasele glume facute asa de des... si asa de lesne.

     Cat timp poti sta in stand-by?

    Ii sunteti dragi, voi cei ce suferiti, voi ce luptati si credeti in succes, voi ce cautati si credeti ca veti gasi. 

     Sa fie vorba de un om invins? Sau de un om ce a renuntat? Sau de un om ce se odihneste? Sau de un om liber?

    Ultima data cand am intrat in consulatul roman am iesit cu dureri de cap si de stomac. Vroiam sa imi vina randul si sa ies cat pot de repede. Imi era rusine de cum merg lucrurile, de cum se vorbeste, de cum (nu) inteleg oamenii explicatiile. Asta a fost acum un an jumatate.

    Azi a fost altfel. Doar vreo doua femei s-au certat la intrare. Ele nu asteptau la coada. Erau reprezentantele lui traduleg si traduexpress. Aiurea. Se amenintau cu cutite pe la spate si cu nush-ce blesteme pe la nush-ce biserici. Si mai aiurea. Politia era pe strada. Radeau. Mda. Ii inteleg.

    Am stat cuminte la coada si de data asta nu s-a imbrancit nimeni. Am intrat pe rand si ni s-a explicat. Toata lumea a inteles, si toata lumea a intrat. Inauntru liniste, lumea intreba de rand, se completa cerand politicos cate un pix pentru a-l inapoia cu graba imediat dupa semnarea documentelor.

    Pregatita inca de acasa cu ideea asteptarii scot frumos telefonul si castile. Imi zic: „o sa imi pun muzica si o sa citesc din biblie de pe telefon. Asa o sa treaca timpul de nici n-o sa-l simt”. Scot telefonul si: tzeapa! Bateria descarcata!

     Nici o carte, nici un ziar, nici o fata cunoscuta.

    Am recurs la ceea ce fac atunci cand am timp: la observare. Eram ca o camera video, nu ca aceea care era deasupra ghiseului din colt, ci un fel de Rachel din Alphas. Fiecare om ce intra, ce se misca pe acolo era cartea pe care nu o aveam la mine. Asa, adica citind in timp ce scria, am cunoscut un Popa Cristian, ce isi asternea numele in fata mea pe una din cele 3 foi ce urmau sa fie completate pe caruciorul rosu al unui bebelus mic si rosu; Popa Cristian era nascut pe 03. 02. 1980, cu tatal Ioan si mama Floarea, din judetul Cluj, imbracat in trening, cu adidasi noi si extrem de curati Nike. Vazandu-i papucii m-am uitat si la papucii sotiei lui. Era in balerini... mi s-a facut frig. Cristian Popa a completat toate hartiile. Avea niste ochi frumosi si albastri. Cred ca pe la 22 de ani era frumos tare. Acum a chelit. Sotia parea mai in varsta decat el, dar nu pentru ani, neaparat, ca asta nu stiu, ci la infatisare. Era insarcinata. Cred. Asa parea. Sper ca dupa mai multi ani de la casatorie sa nu para sotul meu mai ingrijit decat mine, si sa nu port balerini pe vreme ca asta.

    Langa mine era un barbat. A vazut o familie ce a intrat. Sotia era inalta, cu parul in coada, si doi baietei. La fel, tatal completa acte, iar ei i-a oferit sa stea jos langa mine. A refuzat politicos, dar barbatul a insistat. S-a asezat. Baiatul mai mare avea vreo 4 anisori. Era cuminte, blond si cu ochelari. Avea in mana o masinuta alba si un ornament de brad de portelan ce infatisa un om de zapada. Bebelusul adormea. El, baietelul, vroia sa se joace pe bebelus. Mama ii spune: „te rog sa te joci pe picior, el trebuie sa doarma”. Atentia mamei a continuat sa fie impartita intre ambi copii. Cel mic sa doarma linistit, iar cel mare sa se simta al ei, desi nu ii statea in brate. El o intreaba: „mama, ce-i asta?”; „e o masinuta”; „dar asta?” e un om de zapada”. Mama continua: „ce culoare are masinuta?” el: „verde!”. Cred ca acum invata culorile, si culoarea lui preferata e verde, intrucat totul era verde :D

    Analizam in tacere restul oamenilor din incapere cand aud un zgomot destul de infundat de ceva care a cazut si s-a spart. Ma uit in dreapta si vad fata pierduta a baietelului cu ochelari. A scapat omul de zapada pe podeaua de gresie. Acum eram curioasa: reactia parintilor? Mama: „vezi ce ai facut?” cu un ton linistit, oarecum sa ii inspire parere de rau, nu teama. Ea continua: „Nu-i nimic. Lasa ca il strangem.” Tatal vine si vazandu-si copilul trist intreaba ca ce s-a intamplat. Mama ii spune: „s-a spart omul de zapada”. Atunci tata a strans cioburile mai indepartate, copilul strangand linistit si tacut alaturi de el. Mi-a placut pentru ca pe mine tata m-ar fi certat. Sau cel putin ar fi insusit acea privire aspra: „astampara-te" si „vorbim noi acasa” care m-ar fi lasat in starea de asteptare stresata pana ajungeam acasa.

     Putine blonde, multe satene. Asta-i bine. Cu parul tuns si aranjat. Pe ici pe colo imbracaminte moderna, normala, ce dovedea o persoana adaptata aici; dar mai dadeai si de un fard mai strident, cate o geanta mai sclipicioasa. Si m-am intrebat: „de ce poarta fetele lucruri sclipicioase... ca sa iasa in evidenta? Cum poti sa iesi in evidenta cand in aceeasi sala se plimba zilnic sute de oameni, cu a caror fata si nume nu se oboseste nimeni sa le tina minte? De ce atunci sclipici?

   Cand observi lumea tacut si fara ca ei sa stie asta iti dai usor seama cine sunt. Cum sunt. Le vezi manifestarile, tatuajele, cerceii, gentile, hainele, parul, piercingurile si iti dai asa seama ca alea tin de viata lor privata pe care totusi fiecare si-o expune fara sa scoata un cuvant inspre tine. Atata doar ca putini sunt cei care raman fara baterie la telefon si ii studiaza.

    Am dat de o privire ce s-a uitat la mine. Nu m-am simtit analizata. Asa ca m-am analizat eu. Ce spun eu fara cuvinte despre mine? Mi-am legat siretul la pantof. Se desfacuse.

    A fost strigat numele de Irina si un nume ce rima cu Irina; una era mama si cealalta fiica.

   Apoi am auzit: domnisoara Ionela L. S. Asta eram eu. Am intrat cu gandul: de ce imi spune „domnisoara” cand cel de la intrare s-a referit la mine cu apelativul de „doamna sau domnisoara” atunci cand i-a spus persoanei ce urma dupa mine ca eu sunt inaintea ei. Mi-a zis ca m-a strigat de cel putin 6 ori. Mi-am cerut scuze spunandu-i ca n-am auzit.

    Intrucat pasaportul e expirat si lasat prin nush ce unghier din nu stiu exact ce tara si necautat de vrei 2 ani... mi l-a cautat in baza de date. M-a gasit. Se uita la poza si se uita la mine. Acum eram eu studiata... s-a uitat de 2 ori. Oare nu mai seaman?

    Mi-a facut poza, am semnat. Mi s-a urat „drum bun”si mi s-a oferit un zambet. Am multumit.  Am iesit uitandu-ma la poza proaspat imprimata. De ce par asa de serioasa in poza cand starea imi e asa de linistita?

              

Nu exist in alta varianta. Nu exista o yonne mai inalta, sau mai inteligenta, sau mai putin incapatanata, sau absolventa de Medicina... ci eu sunt doar asa cum sunt acum, iar ce voi fi... nu s-a aratat inca.

Nu exista un „dar daca as fi fost altfel” sau un: „dar daca lucrurile s-ar fi intamplat altfel” pentru ca nu s-au intamplat altfel, si despre oameni care luau alte alegeri si lucruri care puteau sa se intample si nu s-au intamplat se vorbeste prea mereu prea la superlativ. Efectiv niciodata nu vei sti. Cea mai buna varianta a realitatii e aceea in care traiesc azi, pentru ca alta nu exista, e singura. Nu exista o yonne ce a ramas in Romania si a mers la Cluj la facultate, nici o yonne care s-a casatorit cu primul baiat de care i-a placut.

Este un proverb pe care Solomon il scrie si care spune fain : Nu zice: „Cum se face că zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?”, căci nu din înţelepciune întrebi aşa. Trecutul suntem noi, dar mai putin experimentati, suntem noi fara lectii invatate sau fara greseli comise. Trecutul meu nu e ceva ce ridic la rangul de basm dar nici nu-l reneg, nu-l declar ca  ceva de care mi-e rusine sa nu se afle sau ceva ce o sa ascund, pentru ca trecutul meu are amprenta mea pusa all over it... ca a fost mai bun sau mai rau decat acum... nu e rezultatul unui calcul exact, depinde ce iau in ecuatie.  Sa spun: „zilele de inainte erau mai bune decat acestea” inseamna sa comit cel putin doua greseli:
1. Sa imi pierd avantul si speranta
si
2. Sa uit ca viata are cicluri,  sa uit ca schimbarea e un proces al lumii care are loc fara sa ne ceara mie sau tie parerea sau aprobarea.

Astfel imi explic eternul: de ce?¿?  Because life happens!

((Sincer, nu stiu ce legi functioneaza: atractia(vezi: the secret), sau pozitivismul, sau karma, sau influentele, sau puterea, sau banii... sau ideea ca Dumnezeu le determina pe toate. De multe ori(ca sa nu generalizez total) cred ca traim din auzite, traim dupa ureche... si fiecare face ce si cum stie, unii mai convinsi iar altii c´asa le-au zis cei convinsi. Ce-o iesi de aici, nu stiu.. poate fiecare are un sentiment de curiozitate in clipa mortii pentru ca in cateva „momente” o sa vada daca si cine a avut dreptate.)) 

6 ianuarie 2012... surprinde o yonne in transformare.. am citit odata o chestie ce mi-a placut: „I´m under construction.. mind the mess” (sunt in constructie-scuzati dezordinea).

deci...

e prima si singura data (pana acum) cand pun pe blog ceva ce nu e al meu.... dar sunt prea de acord

in traducere:

De ce sa complici viata?

ti-e dor de cineva? ......................suna

vrei sa te intalnesti cu cineva? ......invita

vrei sa fii inteles? ........................ explica

ai intrebari? ...............intreaba

nu iti place ceva? ...................spune

iti place ceva?.................. lasa clar

vrei ceva?........................ cere

iubesti? ........................ povesteste