Imi placeau blogurile cand autorii nu scriau pentru a fi cititi, pentru a aparea in motoare de cautare; cand blogul era un loc de rasuflat, un popas, un loc in care te identificai - sau nu - dar invatai ceva simplu: cum sunt alti oameni si ce trairi ii determina sa se exprime in vreun fel. Cand fara o dorinta de a deveni faimos sau un scriitor iscusit, insira fiecare, asemeni unui artist in devenire, ceea ce era important oarecum pentru el sau ea un marti, sau o duminica seara, un fragment intim si sincer al unei trairi autentice. Autorii nu erau autori, erau prieteni fara introducere, oameni care iti dau acces direct la ceea ce poate nici cel mai bun prieten nu iti ofera decat la betie, sau dupa un oftat adanc. 

De ce scriu? Pentru ca asa imi vine, si evident cateodata nu imi vine. 

E bine ca cine si-a lasat blogul undeva prafuit, desi nu mai scrie, macar nu l-a inchis. Si asa rasfoiesc cu grija, fara a face dezordine, episoade din trairile si gandirile cuiva pe care poate n-o sa-l/o cunosc niciodata, si totusi, incerc sa ii intelg. 

Nu scriu ca sa fiu citita, ci ca sa imi fac ordine - sau dezordine - in ganduri si trairi.