În șoapta unui moment, când aerul parcă se oprește,
viața se mișcă, se deschide, respiră,
și totul din jur pulsează fără ca nimeni să ne-o spună.
 
Evoluția nu are intenție…
și totuși produce ființe care simt, organisme ce caută, bat, descoperă,
ca și cum un proces orb și mut țese melodii pe care doar cei vii le pot vedea si auzi,
și pe care nimeni nu le poate numi.
 
Mă opresc aici,
nu cred pe deplin, dar nici nu simt că totul se potrivește perfect;
universul, materia, viața
mă uimesc ca oglinzi care reflectă ceva imposibil de prins,
ceva ce se învârte, vibrează și mă cheamă să fiu trează,
să respir, să ascult, să simt fără răspunsuri.
 
Acea uimire nu dovedește un ochi care vede tot,
nici o minte care conduce dansul;
dar explică de ce atât de mulți simt că există ceva dincolo,
un ceva ce șoptește fără sunet, se ascunde fără frică,
rămâne în umbră și rareori ne atinge.
 
Este un spațiu ciudat,
dar real,
nici credință închisă, nici scepticism înghețat;
o uimire care pulsează, care vibrează,
care ne lasă să simțim miracolul complexului, delicatețea existenței,
fără să umple golurile cu adevăruri împrumutate,
fără să ordone viața în cutii.
 
E un loc solitar
un punct intermediar unde se simte imensitatea
dar se susține dora ceea ce știm;
unde misterul devine tovarăș,
iar viața cântă miracole imposibile.
 
Fiecare bătaie, fiecare gest, fiecare gând răsună cu muzica de a fi vii,
chiar dacă nu există regizor sau scenariu.
 
Și totuși… totuși mă surprinde pulsul perfect al imperfecțiunii,
grația întâmplătorului,
arta ce răsare din hazard,
simfonia pe care nimeni nu a compus-o, dar pe care toți o ascultăm,
unde fiecare clipă rimează cu ea însăși,
fiecare suspin devine muzică,
 
și misterul continuă să danseze între ceea ce știu
și ceea ce intuiesc.

 
En el susurro de un instante, cuando el aire parece contenerse,
la vida se mueve, se abre, respira, y todo alrededor palpita sin que nadie nos lo diga.
 
La evolución no tiene intención...
y aun así produce seres que sienten, organismos que buscan, que laten, que descubren,
como si un proceso ciego y sordo tejiera melodías que solo los vivos pueden ver y escuchar,
y nadie puede nombrar.
 
Me detengo aquí,
no creyendo del todo, pero tampoco sintiendo que todo encaje sin grietas;
el universo, la materia, la vida
me asombran como espejos que reflejan algo imposible de atrapar,
algo que gira, que vibra, que me llama a estar despierta,
a respirar, a escuchar, a sentir sin respuestas.
 
Ese asombro no prueba un ojo que todo ve,
ni una mente que dirige la danza;
pero explica por qué tantos sienten que podría haber algo detrás,
un algo que susurra sin sonido, que se esconde sin miedo,
que permanece en la sombra y raras veces nos toca.
 
Es un espacio raro,
pero vivo,
ni fe cerrada, ni escepticismo helado;
un asombro que pulsa, que late,
que permite sentir la maravilla de lo complejo, la delicadeza de la existencia,
sin llenar vacíos con certezas prestadas,
sin ordenar la vida en cajas.