A fost o perioada cand eram tare certareata. Cu parintii, cu fratii, cu cine nu credea ca mine, nu conta. Si ma hranea, ma facea sa ma simt puternica. Tot timpul, taca taca, nici pauza de baut un pahar de apa, nimic.

Acum nu imi place sa ma cert. Nu imi place sa dau argumente contradictorii. Ma oboseste si mi-e sila. Asa ca poate scot un argument micut, cel mult doua, apoi ma intorc si dau spatele situatiei. Nu mai incerca sa te certi cu mine, nu are rost. Nimeni nu ajunge la nici o concluzie cand se cearta sau ridica vocea, nimeni nu este convins prin cearta. Ma altereaza pe mine si te enerveaza pe tine. Care-i sensul atunci? 

Unde mai pui ca vad si punctul tau de vedere si motivele pentru care le vezi asa, le vad si pe ale mele, si stiu ca desi eu vad punctul tau de vedere tu nu il vezi pe al meu, si asta ma frustreaza si ma intristeaza. 

Stiu ca fiecare e convins ca are dreptate si punctul sau de vedere e absolut, si in acelasi timp stiu ca nimeni nu poate vedea lucrurile 100% corect, asa ca atunci cand ne certam tu ai convingerea ca ai dreptate iar eu am convingerea ca nimeni nu vede lucrurile asa cum sunt, ci le vedem asa cum suntem. Tu esti sigur pe tine iar eu sunt sigura ca nimeni nu poate fi sigur pe sine. Asa ca nu stiu daca mai este castigator la o cearta de genul asta, poate castigi tu, pentru ca eu imi las armele jos si plec, dar dupa mine castig eu, pentru ca imi las armele jos si plec. O cearta cu doi castigatori, pentru ca e o cearta fara juriu, si fara judecator. 

Si asa, doi oameni se cearta si nu isi mai vorbesc, si se indeparteaza si se ocolesc 

Iar eu ma supar pe mine ca nu mai pot sa ascult melodii de-a lui Jason Mraz linistita, pentru ca nu pot sa vreau pacea si dragostea in lume si sa vad frumusetea in orice floare cand stiu ca sunt certata cu cineva pe care apreciez, sau cel putin apreciam. 

Incerc sa inteleg pe toata lumea, sa imi explic ca fiecare are motivele sale de a reactiona intr-un fel sau altul. Si cred ca lumea e un produs a 4 termeni: a ceea ce este in sine insusi, a ceea ce a fost educat, a ceea ce i s-a intamplat in viata ai a ceea ce alege in mod constient. 

Sa existe persoane care sunt pur si simplu rele din rarunchi-fara constiinta? Fara sa aiba nevoia de a se simti impacate? Asa se pare... Cred ca mi-ar fi placut sa studiez psihologie, sau poate deja am complexul de psihologie si ma afecteaza prea mult, in fine, continuam...

De-aia mi-e usor sa iert in general, pentru ca ne gresim fara intentie, si daca ne gresim din intentie de razbunare pentru ca ne vedem indreptatiti, si asta mi-e relativ usor sa iert, pentru ca mi se par gesturi copilaresti, pasionale, iar pe copii ii iertam. 

Dar nu pot sa iert cand e vorba de egoism si rautate, cand vad ca se profita de altii, se minte, se inseala si se fura pentru un castig personal, si nu neaparat monetar. Cand il iei pe celalalt de fraier, profiti de bunatatea si inocenta lui sau a ei, iar apoi mai si razi de ei ca nu te-au prins. 

Asta nu iert.
Sau nu razi, dar te vezi justificat.
Asta nu inteleg.
Atunci imi zic: care e orbul aici, eu sau el/ea? E posibil sa fie un punct de vedere ce mi-a scapat si sa existe o justificare?

Si nu imi place cand nu pot sa inteleg ceva.