YONNELAND

Hay varias cosas que me parecen crueles de la vida, por lo menos 3 o 5

Primero, 

Me parece cruel que tengamos que consumir otros seres vivos para poder sobrevivir. Y no me refiero a comer carne, porque nuestros amigos, los vegetarianos, y nuestros amigos con superpoderes, los veganos, han demostrado que no estamos obligados a comer carne para poder sobrevivir. Pero no solo los animales son seres vivos. Las plantas son seres vivos, los hongos son seres vivos. 

Y no, es imposible mantenerse con vida si no comemos a otros seres vivos. 

Pero aún más cruel me parece que las plantas- a excepción de las carnívoras y parásitas-, los únicos seres vivos que se alimentan solo de agua, sol y piedras (aka minerales) sean las que menos se puedan defender. Una gacela aún puede correr de la leona, pero ¿qué puede hacer la hierba ante la boca de la gacela? 

Segundo, 

Dicen que los primeros dioses mitológicos griegos no necesitaban de otro ser vivo para poder engendrar hijos. 

En el reino animal, del que somos parte, me parece cruel que tengamos que depender de otro ser de sexo opuesto para poder reproducirnos. 

Pero aún más cruel me parece que las plantas que se reproducen a través de flores, aparte de no poder moverse, al estar ancladas en el suelo, tengan que depender del viento o de las abejas u otros insectos, para poder tener fruto. Imagínate tener que depender de un ser vivo de otro reino biológico que tenga que venir a tu casita para poner juntitas tus partes y las de tu pareja, para que puedas tener hijos, y todo eso sin hablar el mismo idioma que este invitado tan necesario.

Tercero,

Me parece cruel que tengamos una consciencia y que no sepamos para qué, ni si tenemos un creador, ni si somos el resultado de la evolución del universo mismo, que ha estado experimentando el juego de la prueba y error, durante mucho, mucho tiempo. 

Me parece cruel que tengamos que vivir en un vacío existencial, intentando dar un sentido a nuestra vida. Y quienes pueden, se aferran a unas respuestas ya montadas, y las aceptan como suyas; o, los atrevidos, incluso las modifican un poco para que tengan más o menos libertades, más o menos sentido. 

Otros se mantienen ocupados con propósitos que les distraen lo suficiente como para no hacerse muchas preguntas a las que no se puedan dar respuestas... 

Y luego estamos los que nadamos en el vacío. 

Cuarto

Me parece cruel que tengamos que observar y experimentar el envejecer y morir

Me parece cruel que se nos pase la vida entera sin saber de dónde venimos, si es que venimos de algún sitio; a dónde vamos, si es que nos estamos moviendo siquiera; o si somos un simple destello de luz que se prende durante unos instantes y se apaga antes de darse cuenta muy bien de la mágia que es existir, vivir, amar, admirar, ver, oír, sentir, tocar, oler, saborear, experimentar, reír, llorar, aprender, ganar y perder. 

Quinto

Me parece cruel que no sepamos lo que pasa en nuestro cuerpo. 

Sí, somos seres conscientes, pero mi cuerpo no se comunica conmigo. No me dice: "ojo, tienes un inicio de carie en este diente", o "tienes el azúcar alto, vamos a liberar más insulina", o "parece que las bacterias buenas del intestino se están agotando, toma algo de kefir", o "hay un par de células aquí que no dejan de crecer, ya lo hemos intentado todo, pero ve rápido a un médico ántes de que sea demasiado tarde", y el cuerpo lo sabe, pero yo no. 

Averiguas detalles en chequeos puntuales, externos, y muchas veces te enteras de cosas que tu cuerpo ha estado haciendo e intentando arreglar pero en silencio. 

Me parece cruel que sea el CEO de mi cuerpo y que me esconda tantos detalles sobre mi misma. 

​Cred ca in fond si la urma urmei sunt o persoana singuratica. Am o sete de a fi in companie, dar cred ca si in companie tot singura ma simt completa, mai in largul meu, mai acasa la mine. 

Nu stiu de ce si nu stiu cum, am crezut mereu ca am nevoie de cineva sa ma inteleaga, sa creada ca mine, sa vada ca mine, sa ne placa aceleasi filme, sa fim de acord cu aceleasi filozofii, sa ascultam aceeasi muzica; cineva cu care sa impart si sa sumez. Dar e mai clar ca nu. Nu am gasit pe nimeni niciodata sa fie tot ceea ce am dorit, nici ca prietenie, nici ca amant. 

Am o slabiciune pentru cuvantul asta ce vine din portugheza “saudade”, e o tristete, o nostalgie, de a avea ceva ce poate nu ai avut niciodata dar crezi ca stramosii tai au avut, si il ai in ADN-ul tau si isi cere drepturile; ceva ce dinauntrul tau simti ca ar trebui sa revina. Sau e doar pentru ca sunt gemeni si imi caut geamanul?

Recunosc, e o insulta sa spui asa ceva fiind intr-o relatie din care nu am de gand sa ies, dar asta e, imi permit inca o data, ca si in multe altele, sa spun cu voce tare ceea ce altii abia au curaj sa sopteasca, pentru ca “nu e frumos”, pentru ca incomodeaza. Asa de putin imi place prefacatoria asta de numa’ numa’. Sunt cateodata asa de sincera si transparenta pana la punctul de autodistrugere. E “talentul” meu mostenit din familie. 

Revin. Nu e vina lui, de fapt nu e nimeni de vina, nici macar eu. Suntem rezultatul neintentionat a propiei noastre istorii. Cam asa ca universul si viata pe pamant. Lucrurile sunt asa cum sunt, nu cum le planuim sa fie, nu cum ar fi ideal sa fie, sau cum ne spune o melodie sau o poveste ca ar fi cel mai bine sa fie. 

Apoi te compari cu Hemingway, si cu Frida Khalo, si cu inca cativa artisti, nu pentru ca as avea eu multa cultura, ci pentru ca evident ii mentionez doar pe cei mai faimosi… dar cica dragostea artistics ar trebui sa o simta cel mai intens… artistii. Si parca artistii sunt cei mai nefericiti si neimpliniti oameni, cu sentimentele cele mai intense si efimere. Cate melodii ale lui Shakira nu spun “cu tine, viata mea, vreau sa imi traiesc viata, si ceea ce imi ramane de trait din viata, vreau sa o traiesc alaturi de tine”?, si de atunci s-au schimbat multe, si s-a mai indragostit de cateva ori, si s-a mai despartit tot de atatea, ca si mine de altfel. 

Si eu am crezut ca sufletul meu pereche era D, si M, si L, si A, si S, si C, si J. si nu au fost? Intr-o oarecare masura da; iar acum e L. doar ca acum nu mai cred in suflet pereche, iar el imi e drag ca o familie intreaga, si sta langa mine no matter what neconditionat, si ma asculta chiar daca nu ma intelege, si ma iubeste si cand nu merit, si sterge sticla de la dus chiar daca i se pare o pierdere de vreme, si merge cu mine in Scotia chiar daca nu ii place nici sa zboare, nici destinatia. 

Asa ca: “Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul. Dar vai de cine este singur și cade fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot așa, dacă se culcă doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se încălzească dacă e singur? Și dacă se scoală cineva asupra unuia, doi pot să-i stea împotrivă”. 

Nu are de-a face cu a se simti unul in al noualea cer, ci cu a se culca linistit, cu momente de bucurie, nu neaparat de extaz. 

I guess I’m getting married.

​Cine in plin secol XXI nu a fost prezent la cel putin o scurta propaganda a meditarii?

In teorie ceea ce face meditarea e: te forteaza sa revii la prezent, sa nu te lasi distrat de trecut sau viitor, de idei ce iti vin si te iau si te duc, si te aduc, si te tin amortit si indepartat de clipa prezenta. E interesant sa iti agiti un pic cerebelul si sa iti amintesti si sa iti dai seama ca “hei, fii aici, ca acum, in momentul asta traiesti”, dupa ce ti-ai dat seama, ce faci? Pai… stai, si vezi cum mintea iti face fete, si iar incearca sa se desconecteze si sa o ia hai hui, asa ca trebuie sa ii atragi atentia repetat: “hey, asculta-ti respiratia, esti aici, acum, nici maine la munca, nici peste o luna pe croaziera, nici sambata la concert, hei, iar te-ai dus, esti aici, acum, simti cum ti se umple pieptul de aer? Iti simti inima cum bate? Iti simti firele de par pe cap? Unde iti sunt degetele? Cum ai ajuns sa fii asezat in pozitia asta? In ce moment ai luat decizia? Fii acum, aici, asta esti tu, traind.”

(Nu ti se intampla ca sa fii surprins de cate o invatatura de genul, si sa o recunosti ca valoroasa, dar apoi o anunta in Revista Hola, si isi pierde substratul? Si incepi sa te indoiesti de ea, pentru ca ceea ce crede prea multa lume oarecum e prostituit, rupt de rarunchi, ieftin si superficial?)

Asta e introducerea micului meu text despre un sentiment ce il am in ultima vreme, ce mai degraba decat a fi romantic, e oarecum infricosator. Mi se intampla de fiecare data cand sunt afara si vad luna. E ca o intrupare ce imi aduce aminte ca traiesc pe o planeta impreuna cu alte 7 miliarde si ceva de oameni, o infinitate de animale, plante, organisme, bacterii, virusi, tot ceea ce denumim in ansamblu “viata”; in zbor printr-un univers care pana acum nu ne-a deslusit nimic asemanator vietii, asa cum o cunoastem. Zicea o fraza: “exista doua posibilitati, ori suntem singuri in univers, ori nu. Ambele versiuni sunt la fel de stranii”. 

Cand vad luna si stelele in timpul noptii nu pot sa nu inspir profund in piept si sa ma cutremur inca o data cu realitatea de a fi in momentul de fata pe o planeta, aproape incatusata de ea, atrasa si mentinuta ca un magnet de care rareori si doar momentan ma pot dezlipi. Si aceasta planeta de care ma tin (sau care ma tine) strans, merge extrem de repede printr-un spatiu ostil. Ma uit in sus si imi amintesc ca la mai putin de 10 km de mine in linie dreapta, perpendiculara, as fi in conditii atmosferice ce m-ar lasa inconstienta. Si la 100 de km, mai putin de o ora in masina in linie dreapta in sus, as fi in spatiu. Spatiul e mai aproape de mine decat Romania. Mult mai aproape.  

O planeta intr-un zbor spiral; dar nici macar zbor nu l-as numi. Cand iti cade o sticla jos si se sparge in bucati, cateva bucati pret de cateva fractiuni de secunda sunt in aer si “zboara” la o viteza extrema. Zboara tinta inspre nimic. Ceva asemanator cu acel zbor al cioburilor prin aer e cum vizualizez zborul planetelor si al galaxiilor, si al lunii luminoase ce ma readuce la prezent, asemeni concentrarii pe respiratie in timpul meditarii. 

“Hey, esti aici, acum, asta inseamna sa traiesti.”

O sa iti las 2 video-uri ce sunt relationate cu sentimelul ce am incercat sa il descriu: 

Video: life doesn’t make sense 

Melodie: important 

​sometimes you are so mad with your man that you think that in 200 years men will be extinct and all women will be lesbians inseminating themselves with frozen sperm and you understand exactly why

​Pentru mine, cititul e o activitate greoaie, mai ales cand ceva e lung, cu multe detalii, uneori chiar daca e despre un subiect placut. Si totusi imi place sa cred ca am citit destul de mult. 

Consider si ca cititul e o forma de a demonstra snobism, o superioritate. “He may be lifting weights, but I read Schopenhauer while I have breakfast”. Da, si mie imi place sa ma simt superioara in momente cheie. 

Insa recunosc, imi place mai mult sa ascult carti audio. E placut, simplu, lejer si practic. Imi ia 18-20 minute dimineata sa ajung la munca si 23-29 sa revin acasa, asa timp de aproximativ 40-50 de min, depinde de trafic, pot sa ascult parti dintr-o carte; si daca o pun la viteza 1,3 in timp de 45 de min, ascult o ora de carte inregistrata in audio. 

Mi-a luat naveta de 4 zile sa ascult ultima carte de 250 de pagini, nu stiu daca as fi avut chef sa ma pun sa citesc timp de o ora pe zi in ultimele 4 zile. Probably not. 

Se numeste: In caz ca se intorc vociile, (Por si las voces vuelven) de Ángel Martín. Un prezentator-comic ce a abuzat un pic de droguri si a intins corzile normalului la maxim, a fost internat intr-un spital de psihiatrie si apoi si-a revenit si a scris o carte despre asta. 

Cartea e usor de ascultat, o recita el insusi. Are un excelent simt al umorului, al ridicolului si te lasa cu o senzatie de umilinta sanatoasa. Nu e un tratat phsihologic sau filozofic, e o experienta povestita in prima persoana, pentru un public cat de larg posibil, intr-un ton cald si prietenos. Fara mari inflorituri. Dă si lasă o senzatie de a avea o conversatie cu voce tare cu un prieten mai degraba decat a fi intr-o sala de seminar unde cine vorbeste de la pupitru stie mult mai multe decat restul din sala laolalta. 

In timp ce ascultam cartea m-am regasit in nevoia “nebunului” -nu a autorului in particular, ci al nebunului de manual, a nebunului in general; de a deslusi, de a descoperi secretele universului, de a se simti avantajat pentru faptul de a le fi descoperit. Se pare ca sensatiile cele mai comune intre nebuni sunt de a se simtii privilegiati pentru ca ei sunt fiinte care asa de mult au cautat adevarurile esentiale ale vietii ca au meritat sa le fi deslusit. Sunt fii de zei, intr-o nava spatiala, aka planeta pamant, in zbor spre casa. Culorile, sunetele, datul din coada a unui caine, toate sunt semnale secrete de la Univers. Ce nebun, nu? 

Pai… cum sa iti spun asta… daca aia e nebunie, de ce nu e nebunie orice religie, orice credinta, inclusiv a celor nereligiosi tip “I am not religious, I am just a highly spiritual person”. La urma urmei e un proces foarte asemanator. Incepe prin a acea o curiozitate si o cautare a adevarului absolut: o ambitie spre descoperire, nevoia de a se simti special si ales, o revelatie cutremuratoare si certitudinea unui scop bine definit care face ca viata sa aiba sens. 

Mi-ar placea sa fie asa, mi-ar conveni oricare crez/religie/teorie/zodiac, numai sa fie cea reala. Dar orice credinta nu se se bazeaza pe a nu avea alta optiune decat a crede in urma observarii dovezilor, ci se bazeaza pe a decide sa crezi fara dovezi (cu exceptia dovezilor care aproape intotdeauna se pot interpreta drept coincidente sau senzatii subiective si autoinduse). Pentru ca: ce e credinta daca nu o puternica incredintare in lucrurile care nu se vad, cu alte cuvinte -o imaginatie comuna si/sau propie. 

Imi vine in minte o poveste desde Magicianul Houdini. A cheltuit multa avere si a investit enorm de mult timp in a gasi ceva pur si simplu metafizic, fara dar si poate. El, maestrul magiei, insetat in a gasi ceva cu adevarat magic. Spoiler: nimic, nada, niente, rien, nothing. 

E rece, gol si singuratic sa ai o astfel de sete si sa nu iti gasesti nici o nebunie, si nici un scop suficient de absolut, one faith (madness) to rule them all.

Astfel traiesc de azi pe maine din punct de vedere spiritual, cu o multime de intrebari de tipul “dar atunci, de ce…?” si cu certitudinea ca nici o nebunie nu mi-a fost pana acum destul de convingatoare, si ca in momentul de fata m-ar obosi ideea de a da nas in nas cu ea. O senzatie de a avea sete in timp ce dormi dar preferi sa visezi ca mergi la bucatarie dupa un pahar de apa, decat sa te trezesti acum si sa iti sara somnul. 

​Am invatat asa de multe de la pisicul meu. 

E mofturos, vrea ca tot sa fie cum vrea el si cand vrea el, si daca nu te ajuta sa intelegi foarte clar. 

De exemplu, nu ii place sa fie luat in brate, ii place sa fie mangaiat dar sa aiba el controlul de unde se afla. Si daca il iau in brate si il mangai ma tolereaza cateva secundo dar maraie, foarte clar maraie. Si daca vreau sa ii dau o pupa cat timp e mofturos la mine in brate, se fereste, ridica labutele si imi impinge fata. 

Dar:

Nu are ghiarele scoase. Maraie, se sclifoseste, ma impinge, dar nu ma zgarie, nu ma musca, nu intra in starea de violenta incontrolabila si agresiune nestapanita. 

Asta am invatat azi de la Sebástian, daca ceva nu iti place, fa-te inteles ca nu iti place, ca nu esti de acord, dar nu musca, nu zgaria. Nu e nevoie sa ai o reactie exagerata pentru a te face inteles. Acele iesiri sunt pentru momente exagerate. 

​dar prefer sa plang intr-un bmw decat pe bicicleta 

Gluma nu e a mea, dar am ras mult cu ea, si am ras si mai mult cand i-am spus-o lui A. si a ras din toti rarunchii. 

(Niciodata nu am stiut sa ma bucur de tot in singuratate, am nevoie sa imi impart tristetile si bucuriile, cu prieteni sau lovers). 

Si asa ma gasesc acum scriind printre lacrimi una din glumele mele preferate, dar cel putin nu de pe bicicleta, ci intr-un lexus. 

Citeam undeva ca budismul ne zice ca cel mai bine in viata e sa suprimi dorinta, asa suprimi suferinta. Luand in considerare faptul ca acest Budha si-a lasat nevasta si copilul si a ajuns faimos prin a inventa o religie care are la baza fuga de responsabilitate, nu mi se pare ceva ciudat venind de la el. Cica cel mai bine e sa nu iei sfaturi de la cineva pe care nu admiri si a cui viata nu iti e un exemplu. 

Fericire nu e sa nu ai asteptari, fericire e sa am asteptarile implinite si surprinzator depasite. Everything else is lying to myself. 

https://youtu.be/p31sTTUbB-Y

​i have no idea when people think about me

​no, you’re just getting old

​recent am citit o jumatate de carte, se numeste useful delusions, vorbeste de cum faptul de a ne imbata cu apa de ploaie-nu mai tin minte daca asa era expresia- e ceva care din punct de vedere al rezultatelor, e ceva pozitiv. Placebo functioneaza si are rezultate uneori la fel de pozitive ca un tratament chimic intens. (Pe tot parcursul cartii observi ca un substrat ca autorul parca incearca sa se convinga pe sine insusi de performanta ideii ce vrea sa ne vanda.)

Useful delusions, cand crezi ca mancarea facuta de mama ta e cea mai buna, desi e imposibil sa fie obiectiv, cea mai buna. Cand crezi ca fiica ta e cea mai dulce si frumoasa din lumea intreaga, tara ta, cea mai minunata, cariera ta cea mai interesanta, pisicul tau cel mai adorabil. Cand crezi ca echipa ta de fotbal merita cel mai tare sa castige, dieta pe care o urmezi e cea mai sanatoasa, stilul de antrenament e cel mai corect si ca iubitul tau e cel mai frumos, talentat, creativ, inteligent, puternic, musculos, tandru, sexy dintre toti barbatii din lume si esti cea mai norocoasa ca el te crede cea mai cea pe tine. 

E din punct de vedere al statisticii, imposibil. 

Cu siguranta sunt multe aspecte din existenta mea in care ma mint fara sa imi dau seama, dar sunt si altele in care cred ca am invatat sa nu ma mint, dar nici sa nu imi alimentez negativismul. Am vazut un video recent in care zicea: cand eram adolescenta ii cautam prin mesajele iubitului cu alte fete sa vad daca gasesc ceva care sa imi descopere ceva ce nu stiu, acum, daca sotul meu isi lasa telefonul dezblocat si merge la baie, i-l blochez eu. 

Nu imi mai place suferinta, nu o mai gasesc fascinanta, nu mai vreau sa vindec pasari cu aripile frante, si cand vine o scena prea apasatoare intr-un serial sau film sar 10-15 secunde inainte. Nu vreau sa mai vad stirile si nu imi mai caut ex-sii sa vad cum le mai merge. 

Sunt zile, de fapt prea multe zile, in care asa de putin ma iubesc. Si nu ma iibesc in general pentru ca nu sunt perfectadin cauza aceluiasi freaking motiv.

apoi sunt zile in care iau 2 cocktails de gin+sirop de fructe de padure si merg la mine in camera si ma uit la un video porno de Johnny sins with my purple satistyer y miro el armario que monté con Alina, que estuvo mal desde el primer día, pero que me costó un pastón; y miro el soporte de mis cortinas , uf am dat pe spaniola, revin, dau de suportul de la perfele ce poate tu nu il vezi pentru ca nu o sa stai mai mult de 30 de secunde in camera asta cand poate ti-o arat ca un house tour, dar stiu ca nu aveam cu ce sa-l pun si am tras de un favor, de aici, de colo, de cine am stiut si de cine am putut, si stiu ca tot e platit cu munca mea, cu negocierile ce am stiut sa le port, cu prieteniile ce am reusit sa le intretin, cu personalitatea mea fata de care eu insami am o relatie de love-hate. 

Si atunci parca nu ma mai desconsider, parca imi aduc aminte ca I am not that bad, ca sunt iubibila de mine insami, even if my pussy smells like garlic prawns. (After some free literature online I actually find out that it actually this smell is normal, and that no pussy smells like a meadow in the middle of spring). 

I am not perfect according to my own standards, but I would admire myself if I were my own daughter, I think that is enough.