oh, tu, luna
Cine in plin secol XXI nu a fost prezent la cel putin o scurta propaganda a meditarii?
In teorie ceea ce face meditarea e: te forteaza sa revii la prezent, sa nu te lasi distrat de trecut sau viitor, de idei ce iti vin si te iau si te duc, si te aduc, si te tin amortit si indepartat de clipa prezenta. E interesant sa iti agiti un pic cerebelul si sa iti amintesti si sa iti dai seama ca “hei, fii aici, ca acum, in momentul asta traiesti”, dupa ce ti-ai dat seama, ce faci? Pai… stai, si vezi cum mintea iti face fete, si iar incearca sa se desconecteze si sa o ia hai hui, asa ca trebuie sa ii atragi atentia repetat: “hey, asculta-ti respiratia, esti aici, acum, nici maine la munca, nici peste o luna pe croaziera, nici sambata la concert, hei, iar te-ai dus, esti aici, acum, simti cum ti se umple pieptul de aer? Iti simti inima cum bate? Iti simti firele de par pe cap? Unde iti sunt degetele? Cum ai ajuns sa fii asezat in pozitia asta? In ce moment ai luat decizia? Fii acum, aici, asta esti tu, traind.”
(Nu ti se intampla ca sa fii surprins de cate o invatatura de genul, si sa o recunosti ca valoroasa, dar apoi o anunta in Revista Hola, si isi pierde substratul? Si incepi sa te indoiesti de ea, pentru ca ceea ce crede prea multa lume oarecum e prostituit, rupt de rarunchi, ieftin si superficial?)
Asta e introducerea micului meu text despre un sentiment ce il am in ultima vreme, ce mai degraba decat a fi romantic, e oarecum infricosator. Mi se intampla de fiecare data cand sunt afara si vad luna. E ca o intrupare ce imi aduce aminte ca traiesc pe o planeta impreuna cu alte 7 miliarde si ceva de oameni, o infinitate de animale, plante, organisme, bacterii, virusi, tot ceea ce denumim in ansamblu “viata”; in zbor printr-un univers care pana acum nu ne-a deslusit nimic asemanator vietii, asa cum o cunoastem. Zicea o fraza: “exista doua posibilitati, ori suntem singuri in univers, ori nu. Ambele versiuni sunt la fel de stranii”.
Cand vad luna si stelele in timpul noptii nu pot sa nu inspir profund in piept si sa ma cutremur inca o data cu realitatea de a fi in momentul de fata pe o planeta, aproape incatusata de ea, atrasa si mentinuta ca un magnet de care rareori si doar momentan ma pot dezlipi. Si aceasta planeta de care ma tin (sau care ma tine) strans, merge extrem de repede printr-un spatiu ostil. Ma uit in sus si imi amintesc ca la mai putin de 10 km de mine in linie dreapta, perpendiculara, as fi in conditii atmosferice ce m-ar lasa inconstienta. Si la 100 de km, mai putin de o ora in masina in linie dreapta in sus, as fi in spatiu. Spatiul e mai aproape de mine decat Romania. Mult mai aproape.
O planeta intr-un zbor spiral; dar nici macar zbor nu l-as numi. Cand iti cade o sticla jos si se sparge in bucati, cateva bucati pret de cateva fractiuni de secunda sunt in aer si “zboara” la o viteza extrema. Zboara tinta inspre nimic. Ceva asemanator cu acel zbor al cioburilor prin aer e cum vizualizez zborul planetelor si al galaxiilor, si al lunii luminoase ce ma readuce la prezent, asemeni concentrarii pe respiratie in timpul meditarii.
“Hey, esti aici, acum, asta inseamna sa traiesti.”
O sa iti las 2 video-uri ce sunt relationate cu sentimelul ce am incercat sa il descriu:
Video: life doesn’t make sense
Melodie: important
Frumos sa văd ca deși putini oameni, inca mai isi pun marile întrebări și meditează la dileme existențiale.
ResponderEliminarÎnainte când ma uitam la stele ma simteam pierdut.
Am trăit sentimentul asta când ma uit așa intens la luna ca e ceva straniu și ca probabil e doar un vis, ca nimic nu e atât de real, din moment ce nici luna nu e reala ci e doar un obiect oniric.
David M.