20 de ani. O relatie esuata. Tin minte ca atunci ma gandeam ca e mai usor sa pierzi pe cineva care moare decat pe cineva care refuza sa mai stea langa tine, pentru ca daca moare cel putin stii ca vointa i-ar fi fost sa ramana si ca plecarea i-a fost involuntara. Sa fii lasat in urma voluntar era un atac la orgoliu, la sine, greu de suportat, pentru ca il priveam ca un esec personal, un “n-am fost destul de interesanta/frumoasa/amuzanta/fericita/sexy/pasionala/misterioasa/etc precum credeam ca sunt”.

27 de ani. Alta relatie esuata. Acum ma gandesc ca e mai usor sa treci peste daca persoana pleaca voluntar. Asa stii ca subiectul e incheiat, asa te vindeci mai repede pentru ca nu plangi dupa cineva care ar fi stat langa tine dar n-a putut, ci dupa cineva care putea sa stea langa tine, dar n-a vrut. Nici nu stiu daca cred asta pentru ca sunt mai putin orgolioasa sau mai mult. Cred ca mai mult, pentru ca sentimentul de insuficienta nu ma mai rapune.