lucruri bune

Spuneti voi ce vreti dar eu va zic: mai e speranta!

miércoles, enero 11, 2012 Ionela Scoarta 7 Comments

    Ultima data cand am intrat in consulatul roman am iesit cu dureri de cap si de stomac. Vroiam sa imi vina randul si sa ies cat pot de repede. Imi era rusine de cum merg lucrurile, de cum se vorbeste, de cum (nu) inteleg oamenii explicatiile. Asta a fost acum un an jumatate.

    Azi a fost altfel. Doar vreo doua femei s-au certat la intrare. Ele nu asteptau la coada. Erau reprezentantele lui traduleg si traduexpress. Aiurea. Se amenintau cu cutite pe la spate si cu nush-ce blesteme pe la nush-ce biserici. Si mai aiurea. Politia era pe strada. Radeau. Mda. Ii inteleg.

    Am stat cuminte la coada si de data asta nu s-a imbrancit nimeni. Am intrat pe rand si ni s-a explicat. Toata lumea a inteles, si toata lumea a intrat. Inauntru liniste, lumea intreba de rand, se completa cerand politicos cate un pix pentru a-l inapoia cu graba imediat dupa semnarea documentelor.

    Pregatita inca de acasa cu ideea asteptarii scot frumos telefonul si castile. Imi zic: „o sa imi pun muzica si o sa citesc din biblie de pe telefon. Asa o sa treaca timpul de nici n-o sa-l simt”. Scot telefonul si: tzeapa! Bateria descarcata!

     Nici o carte, nici un ziar, nici o fata cunoscuta.

    Am recurs la ceea ce fac atunci cand am timp: la observare. Eram ca o camera video, nu ca aceea care era deasupra ghiseului din colt, ci un fel de Rachel din Alphas. Fiecare om ce intra, ce se misca pe acolo era cartea pe care nu o aveam la mine. Asa, adica citind in timp ce scria, am cunoscut un Popa Cristian, ce isi asternea numele in fata mea pe una din cele 3 foi ce urmau sa fie completate pe caruciorul rosu al unui bebelus mic si rosu; Popa Cristian era nascut pe 03. 02. 1980, cu tatal Ioan si mama Floarea, din judetul Cluj, imbracat in trening, cu adidasi noi si extrem de curati Nike. Vazandu-i papucii m-am uitat si la papucii sotiei lui. Era in balerini... mi s-a facut frig. Cristian Popa a completat toate hartiile. Avea niste ochi frumosi si albastri. Cred ca pe la 22 de ani era frumos tare. Acum a chelit. Sotia parea mai in varsta decat el, dar nu pentru ani, neaparat, ca asta nu stiu, ci la infatisare. Era insarcinata. Cred. Asa parea. Sper ca dupa mai multi ani de la casatorie sa nu para sotul meu mai ingrijit decat mine, si sa nu port balerini pe vreme ca asta.

    Langa mine era un barbat. A vazut o familie ce a intrat. Sotia era inalta, cu parul in coada, si doi baietei. La fel, tatal completa acte, iar ei i-a oferit sa stea jos langa mine. A refuzat politicos, dar barbatul a insistat. S-a asezat. Baiatul mai mare avea vreo 4 anisori. Era cuminte, blond si cu ochelari. Avea in mana o masinuta alba si un ornament de brad de portelan ce infatisa un om de zapada. Bebelusul adormea. El, baietelul, vroia sa se joace pe bebelus. Mama ii spune: „te rog sa te joci pe picior, el trebuie sa doarma”. Atentia mamei a continuat sa fie impartita intre ambi copii. Cel mic sa doarma linistit, iar cel mare sa se simta al ei, desi nu ii statea in brate. El o intreaba: „mama, ce-i asta?”; „e o masinuta”; „dar asta?” e un om de zapada”. Mama continua: „ce culoare are masinuta?” el: „verde!”. Cred ca acum invata culorile, si culoarea lui preferata e verde, intrucat totul era verde :D

    Analizam in tacere restul oamenilor din incapere cand aud un zgomot destul de infundat de ceva care a cazut si s-a spart. Ma uit in dreapta si vad fata pierduta a baietelului cu ochelari. A scapat omul de zapada pe podeaua de gresie. Acum eram curioasa: reactia parintilor? Mama: „vezi ce ai facut?” cu un ton linistit, oarecum sa ii inspire parere de rau, nu teama. Ea continua: „Nu-i nimic. Lasa ca il strangem.” Tatal vine si vazandu-si copilul trist intreaba ca ce s-a intamplat. Mama ii spune: „s-a spart omul de zapada”. Atunci tata a strans cioburile mai indepartate, copilul strangand linistit si tacut alaturi de el. Mi-a placut pentru ca pe mine tata m-ar fi certat. Sau cel putin ar fi insusit acea privire aspra: „astampara-te" si „vorbim noi acasa” care m-ar fi lasat in starea de asteptare stresata pana ajungeam acasa.

     Putine blonde, multe satene. Asta-i bine. Cu parul tuns si aranjat. Pe ici pe colo imbracaminte moderna, normala, ce dovedea o persoana adaptata aici; dar mai dadeai si de un fard mai strident, cate o geanta mai sclipicioasa. Si m-am intrebat: „de ce poarta fetele lucruri sclipicioase... ca sa iasa in evidenta? Cum poti sa iesi in evidenta cand in aceeasi sala se plimba zilnic sute de oameni, cu a caror fata si nume nu se oboseste nimeni sa le tina minte? De ce atunci sclipici?

   Cand observi lumea tacut si fara ca ei sa stie asta iti dai usor seama cine sunt. Cum sunt. Le vezi manifestarile, tatuajele, cerceii, gentile, hainele, parul, piercingurile si iti dai asa seama ca alea tin de viata lor privata pe care totusi fiecare si-o expune fara sa scoata un cuvant inspre tine. Atata doar ca putini sunt cei care raman fara baterie la telefon si ii studiaza.

    Am dat de o privire ce s-a uitat la mine. Nu m-am simtit analizata. Asa ca m-am analizat eu. Ce spun eu fara cuvinte despre mine? Mi-am legat siretul la pantof. Se desfacuse.

    A fost strigat numele de Irina si un nume ce rima cu Irina; una era mama si cealalta fiica.

   Apoi am auzit: domnisoara Ionela L. S. Asta eram eu. Am intrat cu gandul: de ce imi spune „domnisoara” cand cel de la intrare s-a referit la mine cu apelativul de „doamna sau domnisoara” atunci cand i-a spus persoanei ce urma dupa mine ca eu sunt inaintea ei. Mi-a zis ca m-a strigat de cel putin 6 ori. Mi-am cerut scuze spunandu-i ca n-am auzit.

    Intrucat pasaportul e expirat si lasat prin nush ce unghier din nu stiu exact ce tara si necautat de vrei 2 ani... mi l-a cautat in baza de date. M-a gasit. Se uita la poza si se uita la mine. Acum eram eu studiata... s-a uitat de 2 ori. Oare nu mai seaman?

    Mi-a facut poza, am semnat. Mi s-a urat „drum bun”si mi s-a oferit un zambet. Am multumit.  Am iesit uitandu-ma la poza proaspat imprimata. De ce par asa de serioasa in poza cand starea imi e asa de linistita?
              

You Might Also Like

7 comentarios:

  1. sotia lui Cristian Popa avea sosete groase cu balerini? daca nu, atunci da, mai e speranta ;)

    ResponderEliminar
  2. nu, ema?, erau sosetute lycra :P

    si.. ema? tu stii ca si ptr cine are sosetute groase este speranta ;)

    ResponderEliminar
  3. supongo que para el que quiere siempre la hay :)

    ResponderEliminar
  4. Deci..., asa observare detaliata nu am vazut in viata mea!

    Foarte fain post-ul, ai dreptate, mai e speranta! :D

    PD: Alea doua femei ma or facut sa fac copii de acte aiurea -.-", a doua ora nu am mai picat :))

    ResponderEliminar
  5. intotedeauna exista speranta atata timp cat crezi in ea... aa super post-ul ..:)

    ResponderEliminar
  6. felicitarile mele sincere. de mult nu am mai fost prins, chiar captivat, asa de tare de o postare.
    speranta? ohoo... n-ai auzit ca au ajuns la albumul douazecisi..lea? speranta nu moare... ea se transforma:D

    ResponderEliminar
  7. in cazul asta... nu toate sperantele imi plac, misu :)):))

    ResponderEliminar