fine mood

viernes, febrero 26, 2010 yonneland 7 Comments

Primul pas nu inseamna un nou inceput. Inceputurile noi se decid intr-un loc tainic si firav de cele mai multe ori. Primul pas e posibil sa il faci la o saptamana, la o luna, la trei ani sau poate niciodata. Si totusi, un nou inceput ramane neinceput daca nu e insotit de un prim pas.
Astfel de ganduri ii veneau in timp ce conducea undeva peste limita permisa spre plaja. Si-a promis cu ani in urma ca o sa vada rasaritul. Era asa de la indemana, asa de aproape, asa de usor. Nu avea nevoie nici de curaj, nici de bani, nici de incurajare. Ce a oprit-o pana acum sa vina? Cum poti sa ai chef sa faci ceva, sa ai toate mijloacele necesare, sa vrei... si sa amani mereu. Nu e vorba doar de a vedea rasaritul, e vorba de lucruri mult mai mari... si mult mai mici.
A trecut si ultimul semafor rosu ce ii statea in cale si a intrat cu masina pe plaja. Ar putea oare sa ramana impotmolita? Nu se ingrijoreaza... mereu va fi o solutie sa iasa din orice, cu atat mai mult dintr-o plaja nisipoasa. S-a dus cu masina pana ce au inceput stancile sa  coboare spre a se racori in apa sarata. Era  undeva sus... stanga, dreapta : apa... pe versurile si pe melodia unui cantec vechi priveste rasaritul aceluiasi soare pe care incerca sa il caute la varsta de 8 ani pe plaja din Eforie Nord intr-o dimineata rece impreuna cu tatal si fratele ei. A vrut sa faca o poza, desi nu ii plac lucrurile tipice. Dar stie ca nu e o persoana tipica, asa ca o poza tipica nu o sa ii sifoneze parerea de sine. se simte libera, se simte implinita. Se simte iubita. Petrece o jumatate de ora pe acea colina ascultand valuri ce se sparg si pescarusi ce isi cauta hrana.
De atatea ori uita ca libertatea nu sta in lipsa problemelor si a responsabilitatilor, sau in a se retrage intr-un loc unde nu o stie nimeni... ci de atatea ori libertatea e in atitudinea ei. Simte ca a crescut, ca s-a schimbat, ca s-a maturizat... desi ii e frica de toate astea: de maturizare, de schimbare. S-ar zice ca vrea sa ramana un copil... sa simta, sa rada, sa sara, sa cante, sa fie sincera si nu vrea sa accepte ca a fi matur inseamna sa renunte la toate astea. De-aia o doare fiecare compromis, de accea nu se fereste sa se arate trista, de-aia uraste ca azi sinceritatea si inocenta se asociaza doar cu o varsta intre 0 si 12 ani. Nu vrea sa fie tot copil, vrea ca fiind mare sa nu isi piarda stralucirea odata cu cresterea.
Nu avea nevoie sa vina pana aici ca sa isi aminteasca de asta. Nu are nevoie sa mearga niciunde ca sa isi aminteasca de ce crede, de ce simte. Vrea sa nu fie legata de un gand, de un loc, de reguli. La fel de bine ar fi putut sa se gandeasca acum si la a sterge frigiderul de ciocolata. Nu trebuie sa faca nimic, si tocmai asta o elibereaza ca sa vrea sa faca lucrurile bune si bine.

ps. nu s-a impotmolit in nisip cand a plecat

7 pareri:

still believe :D

martes, febrero 16, 2010 yonneland 16 Comments


“Am invatat sa iubesc…si dupa ce am invatat “lectia asta” am aflat ca nu iubisem niciodata. Am mai invatat ca iubirea nu se explica... ci se simte; mai mult, orice explicatie a iubirii e doar o limitare si o subapreciere a ei. 
De aceea nu voi incerca sa explic ce  e iubirea, voi incerca sa exprim parti sau chiar franturi din ceea ce sufletul meu simte cand iubeste. 
Am crezut mult timp ca cineva o sa ma iubeasca odata pentru ca: (si urma o lista luuuuunga de pretentii pe care eu le aveam de la mine): daca eram frumoasa, daca eram culta, daca stiam cum sa ma comport in public, daca o sa fac fapte bune, daca o sa am simtul umorului, daca o sa fiu discreta, daca o sa ma imbrac frumos, daca am o poza buna in societate, daca merg la scoala, apoi la facultate, daca o sa am reactii bune la timp si ne-la timp, daca o sa fiu sexy, daca o sa am parul lung, daca...daca...daca.... Si credeam ca daca indeplinesc toate conditiile astea e imposibil sa nu fiu iubita, iar daca nu le implinesc, adica, daca nu sunt perfecta, nu ma va iubi nimeni, mai mult, vor fi indreptatiti sa nu ma iubeasca. Stiam ca parintii ma iubesc cand sunt cuminte, ca profesorii cand invat, prietenii cand sunt loiala, Biserica atunci cand sunt evlavioasa...si am ajuns sa ma condamn aspru si sa ma consider nedemna de dragostea celor din jur de fiecare data cand imi detectam o abatere de la conditiile mele. Evident, am ajuns sa cred ca eu, la randul meu, o sa pot iubi doar pe cineva care o sa indeplineasca nu rand pe rand, ci toate odata, toate pretentiile ce eu le aveam de la mine. Apoi am ajuns sa iubesc din senin, si apoi am aflat ca iubirea nu e o nota de „10”, nu e o rasplata pentru perfectiune. Nu stiu ce e iubirea, dar stiu ce nu e. Nu iubesc pe cineva pentru ca e perfect, ci asa cum e, imperfectiunile fiind parte integrala... si daca iubesc, iubesc cu imperfectiuni cu tot. 
Cum ramane atunci cu despartirea? Poti sa iubesti si sa iti treaca? Mi se pare imposibil...dar daca asta e valabil, adica e imposibil sa treaca iubirea, atunci dupa despartire ai fi codamnat automat la singuratate neputand renunta la dragostea aia. Iar daca iubirea trece...inseamna ca valoarea absoluta ce o atribuiam dragostei nu e deloc absoluta. Dar daca ajung sa cred ca iubirea nu are valoare absoluta atunci nu o sa mai vreau sa iubesc niciodata, pentru ca o sa fiu constienta ca promisiunile, dorintele, focul acela puternic intr-o zi s-ar putea stinge, iar afirmatia: „nu pot trai fara tine” sa insemne de fapt: „pot trai fara tine chiar bine mersi, mai mult, pot trai alaturi de altcineva ceea ce odata credeam ca o sa traiesc doar alaturi de tine”. Stiind asta, sa mai am chef de dragoste? Nu ma pot lipi de niciuna din ideile astea; iar superficiala, ei bine, nici asa nu pot fi. O sa imi caut locul meu, o sa imi inventez teoria mea, iar daca nu o sa existe prefer sa fiu roaba unei iluzii decat libera intr-o lume in care iubirea e o iluzie. Care mi-e scopul in viata? Fericirea!!! Si daca n-o gasesc macar stiu ca mor cautand cel mai fumos si pretios lucru...nu e lucru, dar nu stiu cum sa o definesc altfel, cel putin nu acum..." 
Asta am scris in urma cu vreo 5 luni... si fara sa ma stresez prea tare am aflat totusi ca dragostea poate sa treaca, despartirea e posibila, chiar si vindecarea, pana si a crede din nou in dragoste e valabil, si iertarea, si speranta. Nu am crezut. Promit ca nu am crezut. Dar s-a intamplat... cred ca i-am gasit si o explicatie, ce are aplicabiblitate in cazul meu, in al vostru nu stiu : Dragostea nu e un sentiment ce trece de la sine, nu e un sentiment ce dispare din propria-i vointa... dar se poate stinge fiind stinsa, poate muri fiind ucisa. Ca si orice care are viata poate sa moara... cum? Nealimentad-o, sau alimentand-o nepotrivit, sau schingiuind-o, sau parasind-o, sau exterminand-o sau... depinde de creativitatea fiecaruia. Cat despre promisiuni si declaratii... nu pot zice ca au fost minciuni... in momentul acela erau adevarate... dar schimbandu-se starea de realitate promisiunile au murit odata cu dragostea. Daca poate invia? Sunt cazuri cand da, poate, in altele nu, iar in altele se „reincarneaza” in alta varianta. 
Mi s-a cerut odata sa definesc dragostea, eu am cam zis asa: un sentiment, o stare, o traire, un gand, o realitate, o simtire, un fapt, o existenta, o alegere, o fericire, un rationament... si mai mult. Toate se leaga, se incolacesc, se unesc si te fericesc, pe tine si pe ceilalti. Ceea ce se spune ca „doare” in cadrul dragostei e neimplinirea ei, e moartea fericirii.



16 pareri:

enjoy my game...

miércoles, febrero 10, 2010 yonneland 4 Comments

" ufff... ce naspa e jocul asta!!!... click dreapta... incepeti joc nou... accept... restart... perfect...joc nou, life: full, points: full"

pacat ca nu are optiunea asta si in realitate. nu poate sa inghete momentul si sa o ia de la inceput. cu tot de la inceput... desi suna extrem de tentant provocarea asta. a mai vrut odata sa o ia de la inceput. si-a schimbat mediul, scoala, obiceiurile, prietenii, tara... crezand ca traind altfel va fi altfel... dar se pare ca mereu unde merge da de ea, da de obiceiurile ei, de slabiciunile ei, de imperfectiunile ei, de tipicele ei greseli. atunci ii vine sa o ia iar de la inceput.... acum unde mai merge?
dar n-o sa mai fuga... acum o sa isi epuizeze toate fortele in a se determina trup si suflet in a-si repara si redresa greselile rand pe rand. nu le poate ignora, dar poate si crede ca se pot rezolva, si daca o sa ii ia mai mult timp decat se asteapta e numa´bine... nu vrea sa isi termine viata inainte de a-si indeplini scopurile, dar nici nu vrea sa nu mai aiba scopuri in ultima parte din viata.
o sa aiba scopuri mari pentru ea, o sa se avante spre culmi marete si stie ca o sa alunece, stie ca o sa cada, dar se ridica... promite ca se ridica si daca trebuie sa isi poarte carjele in spate si asta o sa faca. Sa zica: "nu pot!"? sa se lase prafuita in drum aruncand cate o privire obosita in ograda celuilalt plangand "ce bine ii merge lui...?" Doamne, da-i intelepciune SA NU! nimeni nu ii poate taia aripile... daca vor incerca o sa isi faca altele, chiar si de ceara, si daca si astea se topesc nu-i bai... "nu esti invins cat timp credinta..."
zi-i sa taca: o sa urle...zi-i sa stea: o sa alerge... inchide-i usile: sare pe geam... infometeaz-o si o sa se hraneasca din ciuda ta ca inca sta in picioare.
uneori o sa o vezi aproape invinsa... o sa crezi ca nu se mai ridica, o sa sufle din cojoc... dar iar se ridica pentru ca "El ii intareste iarasi picioarele ca ale cerboaicelor si o poarta pe aripile Sale"...amin. se simte puternica, amin... se increde pentru ca are in cine se increde. Are un car de biruinta ce o poarta, un umar ce o ridica, un brat ce o intareste, o mana ce ii sterge lacrima, o voce care incurajeaza, o inima ce o iubeste.

"Domnul i se arata de departe: Te Iubesc cu o iubire vesnica, de aceea iti voi pastra bunatatea mea"
El se va bucura cu ea de biruinta ce i-o va da. De ce nu stie ea sa aiba grija... o sa aiba El, unde nu stie ea sa sufle, o sa sufle El suflare de viata. Iubeste pe Domnul cãci El aude glasul ei, cererile ei. 

Da... e aici... El e aici... de cine sa ii fie frica?
         "Cu Domnul meu voi face mari ispravi!" 

ps: chiar se merita sa asculti melodia asta :D

4 pareri:

parerea mea...

jueves, febrero 04, 2010 yonneland 8 Comments

Natura, planete, sfinti, muzica, printi, fete, basme, tristete, poate viata, sau moarte, dezbateri, discursuri, credinte, frustrari… parca toate scrierile sunt la fel. Sau poate sunt eu monotona. Scriem ce trece pe langa noi, sau prin noi, sau pe langa altii, sau prin altii. Nu critic, doar observ.

M-am invatat sa nu ma mai las impresionata. Deja e involuntar. Nu resping, zic doar: s-ar putea sa fie si asa... nu pot sti sigur nimic. Trec pe langa de multe ori nepasatoare; desi sunt ocazii in care ceea ce citesc ma mai afecteaza inca vreo jumatate de ora dupa, sau poate o zi, sau doua. Dar „nici o minune nu tine mai mult de trei zile” asa zicea mama. Te obisnuiesti si cu binele si cu raul. Uneori e poate putin mai greu sa ne lasam obisnuiti.

Am aflat care sunt lucrurile fara de care nu pot trai in lumea asta: apa si hrana. .. a, da si somnul, era sa uit de somn :)) Mai gasesc necesare baia, hainele, epilatorul, lumina, caldura si inca altele... fara detalii. Poate am omis ceva esential, iarta-ma. Oricum, ideea e ca noi, ca oameni(nu o sa zic „animale”... nu ma simt), cam avem capacitatea sa ne adaptam. Ai ramas in somaj? Nu-i bine, dar supravietuiesti si asa; mananci la mama, la vecini. Te-a lasat iubitul... da, duca-se-n pace, tu ramai si inca respiri.

Cateodata ma-nerveaza sa fiu pozitiva. De fapt nu ma enerveaza ca sunt, ci ma enerveaza ca sunt perceputa gresit. Si, da, iar am ajuns la „defectul tau cel mai mare e ca te intereseaza prea mult ce spun ceilalti”, Maria mi-a zis asta, sustinuta de alti patru ochii aprobatori. Pana si cu asta m-am obisnuit.

Imi place sentimentul de siguranta, de a avea lucrurile sub control. Nu extrema in care vreau ca lucrurile sa se faca cum spun eu pentru ca doar asa e bine, ci siguranta ca lucrurile merg bine, atat pentru mine cat si pentru restul. Referitor la asta... ma vad deseori ipocrita... aham, iar fac marturisiri :)) de ce ipocrita? Pentru ca daca sunt pusa in fata unei situatii in care tu esti intr-o stare naspa (ex: ai picat un examen, esti deprimat/a, te-ai certat cu cineva, te vezi mic si neinsemnat... ) am tendinta sa te scot de acolo oricum ar fi... si pana ce nu imi vad munca realizata simt ca sunt parte din problema. Unde e ipocrizia? Dincoace, adica, se intampla de multe ori sa trec eu prin aceleasi faze, aproximativ, si sfaturile mele sa nu mi se mai para deloc valabile... „doctore, vindeca-te pe tine, si mai apoi pe ceilalti”. Sincer... stii ce ma scoate pe mine din starile alea? Nimic. Sunt atata de incapatanata sa nu ascult sfaturile sau invataturile incat le gasesc cotraargumente(copilaresc, nu? In loc sa accept sa fiu ajutata:-”) si cum ies atunci din stare? Nu stiu, pur si simplu se intampla... un gand nou, o alta perspectiva, un somn adanc, o cearta in argumente si apoi o constiinta ce imi zice ca gandesc prosteste. Aproape niciodata nu e aceeasi rezolvare. Dar pana acum mereu a fost rezolvare. 

Pana la urma toate trec, mai devreme sau mai tarziu, pana si viata. Am citit undeva ca viata e o boala cu transmitere sexuala... am ras... poate razi si tu, are umor. Nu pot sa ii atribui, totusi, acest apelativ vietii. Viata-i viata! Fiecare o are cum vine, si cum si-o influenteaza, si cum se relationeaza fata de ea. Nu le putem controla pe toate, dar eu incerc, in masura in care imi sta in putere, sa mi-o fac mai frumoasa, in ciuda tuturor curentelor filozofice care se lupta parca sa ma influenteze. Si odata cu mine, te-as lua si pe tine in a vedea partea pozitiva a lucrurilor. Sa zicem ca viata-i mizerabila si nenorocita... asta nu-i partea grea. Sa ma adaptez necazului si sa incerc sa il indrum inspre bine... gasesc asta reconfortant si deseori cu rezultate satisfacatoare.

Cam asa din unghiul meu... life´s good, amin!


8 pareri: