oameni dupa care nu pot sa strig...

jueves, diciembre 24, 2009 yonneland 7 Comments

    Am pierdut multe pana acum. Am pierdut bani, am pierdut telefoane, am pierdut acte, am pierdut carti, dar toate astea sunt nimic pe langa cea mai urata pierdere pentru mine: sa pierd oameni.
   Imi aduc aminte de prima data cand am pierdut pe cineva, aveam vreo 7 ani… cand am auzit ca o sa dispara din viata mea am inceput sa plang, si atunci am luat-o la fuga, nu pentru ca asa am vazut in film, ci pentru ca asta am simtit. M-a ajuns sora mea din urma: “Ionela, nu ai ce face, nu sta in puterea noastra, nici macar in puterea ei. O sa plece, ce poti sa faci e sa accepti”. Idei mari pentru varsta aia… si am plans, ai am luat-o in brate, dar nu vroiam sa accept.
   Cred ca din tot ceea ce mi se intampla de-a lungul vietii, cel mai greu mi-e sa accept ceea ce nu merge dupa cum mi-ar placea mie. Mi-e greu sa accept ca cineva nu e interesat in a vorbi cu mine, ca nu sunt preferata, ca nu  sunt apreciata, ca nu ma iubeste, ca cei dragi o sa moara. Poate tine de orgoliu, poate tine de mandrie, poate tine doar de nevoia sociala a omului, dar doare… si nu stiu cum functioneaza acceptarea asta. Trebuie sa semnez un contract? Trebuie sa renunt la ceva? Trebuie sa merg undeva departe? Trebuie sa uit? Trebuie sa platesc?
   Si stau atunci sa ma gandesc la ce a trebuit sa accept ultima data in ciuda vointei mele si incerc sa urmez aceiasi pasi, ca sa ajung la acelasi rezultat, si cred ca am uitat ce am acceptat, si ce nu am uitat pastreaza resentimente.
Mi-e frica de resentimente, mi-e frica sa trec pe strada pe langa cineva si sa intorc privirea in alta parte, si sa mi se puna un nod in gat. Nu vreau sa am resentimente, si pe care le am  incerc sa le rezolv… atunci… care e reteta?
   Ma confrunt de mult cu idea retetelor. Nu exista “12 pasi pentru o relatie fericita”, “7 pasi pentru autostima”; si totusi, ne vedem incercand fel si fel de retete pentru a ajunge la un rezultat tanjit. Ne punem reguli, ne fixam obiective, si ne tinem asa de strans de ele de parca ar fi solutia miraculoasa si  salvatoare, si ajungem la o clipa in care suspinam susurand “nici asta n-a functionat”. Descurajati o luam de la capat, alte reguli, alte retete, alte rezultate.
Poate vina esti tu ca un renunti”, “poate te implici prea mult”, “poate vezi lucrurile prea absolute”, “poate…”…da, poate… nimic sigur, nimic palpabil.

acum… … … cred ca o sa fie suisuri si coborasuri, intr-o zi o sa imi fie dor, in cealalta o sa cred ca mi-a trecut, apoi o sa ma surprind iarasi contempland amintiri, dupa care o sa ma condamn, apoi o sa mi se para o parere, pana cand intr-o zi o sa dispara de tot… de multe ori am vrut sa opresc timpul in loc, acum vreau sa ii dau vant sa treaca mai repede…

   Nu pot sa nu cred ca va fi mai bine, sunt dependenta de speranta, si realitatea cu ale ei lovituri sper sa nu schimbe niciodata asta… sper doar sa nu vada atitudinea asta ca o provocare:-“


You Might Also Like

7 comentarios:

  1. despre post am mai vb... deci poza... poza ii super tare :D luv deviant :D

    ResponderEliminar
  2. Era vara, cald si parca totul era perfect.Niciun nor pe cer care sa anunte o vreme proasta.
    Totusi, in ziua aia, unchiului meu i s-a facut rau si a cazut pe strada. A fost dus cu salvarea la spital si i s-a descoperit o tumoare pe creier.Avea 40 de ani si poate 1 an de cand era casatorit cu o femeie divortata care avea 2 copii.Familia noastra era distrusa pentru ca stiam toti cel asteapta.A fost internat in spital si parca in 2 saptamani de la aflarea vestii a fost programat la operatie.
    Mergeam des la el la spital si-l vedeam atata de distrus cu un zambet cat se poate de fals care vroia sa transmita poate "e okay, nu avem ce face", tot odata il vedeam de parca ar vrea sa lupte si sa treaca peste asta.
    A venit ziua operatiei.A durat 11 ore si doctorii ne-au spus ca operatia a reusit, insa va avea nevoie de o perioada lunga de recuperare.
    Parca citeam usurarea de pe fata lui si eu eram asa de fericit pentru el.
    A inceput recuperarea si lucrurile decurgeau in favoarea lui.Treubia sa mearga foarte des la control pentru pansat si alte anazile.
    Dupa o luna de la operatie s-a dus sa faca iar un RMN.Tumoarea a recidivat, dar din pacate s-a si ramificat.El nu stia nimic, pentru ca doctorii vorbit doar cu sotia lui.Si ea era distrusa, mai ales cand a aflat ca tumoarea ramificata nu se poate elimina in totalitate, tocmai pentru ca este ramificata.
    Cand eu am aflat vestea, am simtit un cutit ce se rasucea in mine.Nu-mi imaginez ce a simtit el.Era distrus, lipsit de orice vlaga, nu mai avea puterea sa treaca inca odata prin asta.
    Doctorii totusi l-au operat, eu scos cat au putut din tumoare.
    Se simtea parca mai bine, dar dupa 2 saptamani de la operatie, tumoarea a recidivat din nou.
    A inceput sa se simta tot mai rau, avea dureri ingrozitoare de cap si vederea ii era tot mai slaba.Se intampla rar sa-mi recunoasca vocea.
    Uneori striga de durere.
    Intr-un final si-a pierdut vederea de tot.Nu mai manca decat 2-3 linguri de supa pe zi.
    Noi stateam in juru lui, plangeam si vorbeam cu el, dar nu cred ca ne recunostea.Zicea din cand un cand cate un "da.." si cam atat.
    A venit vremea cand doar in perfuzii statea avea scutec si nici nu mai prea vorbea.
    Totul era naruit, distrus, pierdut pe vecie.Nimeni nu mai credea in revenirea lui.
    Totul se consuma atata de repede, energie, sperana, bani..doar lacrimi se gaseau peste tot in jurul lui.
    Stateam pe un scaun si plangeam si ma gandeam doar la ce o sa se intample.
    In 10 noiembrie 2005, unchiul meu, la doar 40 de ani, murea.
    Durerea era mare, am plans mult pentru ca nu realizam cat de dureros e pentru o mama sa-si ingroapte copilul, pentru o sora sa-si ingroape fratele.
    Plangeam pentru ca nu am profitat de timpu cand el era in viata.
    Parintii nu m-au lasat sa merg la inmormantarea lui pentru ca mi-au zis ca trebuie sa mi-l amintesc asa cum era, nu cum arata la acel moment.
    Cateodata imi mai aduc aminte de el si plang, desi fata lui e tot mai stearsa in mintea mea.
    Atunci eu am pierdut, probabil tot ce se putea pierdea.A fost o durere continua si distrugatoare, urmata de o pierdere totala.
    Pretuieste-i pe toti acum, nu maine, cand probabil ar fii cazut pe strada sau intr-un spital cu un diagnostic fara sperata.

    ResponderEliminar
  3. si totusi, nu ma refeream numai la pierderea asta...cred ca e mai aiurea cand pierzi oameni care inca sunt in viata, care pur si simplu nu te mai vor

    ResponderEliminar
  4. frumos articol
    treci si pe la mine, te rog!?
    si mie imi place Linkin Park

    ResponderEliminar
  5. aaa
    si sper sa nu te superi, dar... am observat ca avem acelasi sablon

    ResponderEliminar
  6. e fain postul....si da..e naspa sa pierzi pe cineva pe care nu ai lasat tu sa iasa din viata ta...ptr ca se intampla uneori..pur si simplu sa lasi lumea sa plece din viata ta...dar mai dureros e cand pleaca fara sa vrei tu.....:*..dar intotdeauna vin altii..alte experiente,alti prieteni..trebuie doar sa acceptam plecarea celor dragi si sa ne deschidem bratele ptr new people;)
    Si eu am pierdut un unchi care a stat in coma 6 luni inainte sa moara...mai tare a fost socul cand a intrat in coma in urma unui accident cu masina...si nu...nu ne-am pierdut speranta...cel putin eu..cateodata mi-l imaginam cu se ridica din pat isi scoate perfuziile si imi zice sa mergem la mare cum faceam de obicei...mi dor de el...si da...l-as fi pretuit mai mult daca as sti ca nu o sa mai pot vb cu el;)

    ResponderEliminar
  7. chiar nu vroiam sa para ca postul asta e despre dead people... dar acum cred ca depinde de cum vrea fiecare sa inteleaga

    ResponderEliminar